Superioritatea creației – omul, față în față cu lumea lui Dumnezeu

Oriunde ar fi fost, era tot acolo, dar oriunde se ducea – se simțea mai bogat. Bogăția nesfârșită a creației îl umplea de bucurie. Vizita lumi mai mari sau mai mici din aceeași mare alcătuire, avea grijă de ele în rugăciune. Lumea întreagă era laudă lui Dumnezeu iar ici, colo, în locuri alese, veșnicia intra în lume asemenea unui foc al vieții, prin mâinile unor oameni aleși.

Un  om privea pământul pe care călca și nu îl făcuse el. Pământul era semn al puterii altcuiva. Citea cărți scrise de mințile oamenilor, iar mințile nu fuseseră făcute de aceștia. Cărțile erau, astfel, semne ale puterii altcuiva.

În lume era singur cu Dumnezeu și, prin ceilalți oameni, tot cu El. Privind spre sine nu găsea nimic mai bun, era o umbră palidă a bunătăților din jur. Era cel mai de jos și toate mai înalte, ducând spre Dumnezeu. În lanțul ființei era cea mai de jos verigă.

Iubea tot și toate, știa că aveau rosturi, chiar dacă mintea lui nu le putea înțelege pe fiecare. Simțea durere pentru fiecare suferință, chiar dacă toate erau spre însănătoșirea lumii. Nu spunea ce vede, dar încerca să arate și altora lumina.

Oriunde ar fi fost, era tot acolo, dar oriunde se ducea – se simțea mai bogat. Bogăția nesfârșită a creației îl umplea de bucurie. Vizita lumi mai mari sau mai mici din aceeași mare alcătuire, avea grijă de ele în rugăciune. Lumea întreagă era laudă lui Dumnezeu iar ici, colo, în locuri alese, veșnicia intra în lume asemenea unui foc al vieții, prin mâinile unor oameni aleși.

Focul vieții trebuia să ajungă la cât mai mulți, pentru că singur nu putea face nimic, singur nu putea urca vreo treaptă. De jos, de unde era, încerca să țină candela aprinsă. Totul era mai bun și mai înalt în jur, toate erau trepte spre mai sus. Știa că tot ce vede e pentru slăbiciunea sa și puțina sa credință, pentru încurajare.

De la același autor

Ultimele din categorie