Taina Pocăinţei

Pocăinţa este darul lui Dumnezeu prin care îţi schimbi modul tău de a fi în relaţie cu El, cu semenii şi cu tine însuţi – care, din cauza păcatelor, a suferit consistente modificări – începând cu mărturisirea păcatelor, după cuvântul care zice: „Mărturisiţi-vă unul (credinciosul) altuia (duhovnicului) păcatele” (Iacov 5, 16). Această rânduială a fost aşezată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos după învierea Sa din morţi când, arătându-Se Apostolilor, i-a investit cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, zicând: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Cu o astfel de putere îi mai investise atunci când îi pregătise pentru a fi trimişi în acea primă misiune – numită de probă – zicându-le: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în Cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei 16, 19; 18, 18).

Sigur, după cum susţin unii modernişti sceptici ai zilelor noastre, de confesat te poţi confesa şi la un prieten apropiat, numai că, în atare situaţii, el nefiind hirotonit întru preot şi hirotesit întru duhovnic, rămâne doar o simplă discuţie; nu eşti dezlegat de păcatele tale prin lucrarea harică pe care Mântuitorul a împărtăşit-o ucenicilor Săi şi, respectiv, urmaşilor acestora: arhiereilor şi preoţilor.

Doar o mărturisire sinceră, după cuvântul lui Isus Sirah care zice: „Nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale” (Isus Sirah 4, 28), la preotul duhovnic, canonic hirotonit, însoţită de o schimbare a vieţii, ceea ce presupune o sinceră pocăinţă cu tot ce implică ea, ne aduce iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu.

„Greşit-am!”, rostit din adâncul fiinţei tale, este strigătul omului care vrea o înnoire, o schimbare a vieţii prin îndreptare. Această înnoire nu poate fi posibilă decât prin lucrarea lui Dumnezeu şi dezlegarea preotului duhovnic care, în virtutea succesiunii apostolice, se arată a fi între „slujitorii lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1-2).

Desigur, hotărârea pe care o ia credinciosul, de a nu mai păcătui – chiar dacă uneori nu este respectată – este totuşi cea care sensibilizează milostivirea lui Dumnezeu, Care zice: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18). Ştiut este faptul că omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială ar fi. Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Or, atunci când ne mărturisim păcatele, „El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

„Mergi şi de acum să nu mai greşeşti”

Un exemplu concludent de pocăinţă este cel al regelui Manase, care „a făcut urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut amoreii – care au fost înainte de el – şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui” (IV Regi 21, 11) însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, schimbându-şi modul său de a fi în relaţie cu Dumnezeu, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi Lui.

Iată ce spune în această privinţă Cartea Paralipomena: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul Cel adevărat” (II Paralipomena 33, 12-13).

Un alt exemplu este cel al locuitorilor cetăţii Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, care, avertizaţi fiind de Prorocul Iona cu privire la iminenta lor pedeapsă, au părăsit toate obiceiurile cele rele, au crezut şi ţinut post (Iona 3, 5) şi, astfel, au dobândit iertarea lui Dumnezeu. Ba mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aştepta, au adăugat pocăinţei îmbrăcarea în sac şi şi-au pus pe capete cenuşă; însuşi regele „s-a sculat de pe tronul său şi a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3, 6).

Însă, nu tot aşa au făcut Iuda şi locuitorii Ierusalimului pe care Dumnezeu a vrut să-i întoarcă la pocăinţă, ci ei au trăit după învârtoşarea inimii lor celei rele şi au făcut lucruri peste măsură de ruşinoase. Şi, atunci, Dumnezeu a schimbat binele cu care voia să-i fericească, lăsându-i să suporte consecinţele pentru necurăţia celor făptuite (Ieremia 18, 6-12).

Bunătatea lui Dumnezeu ar trebui să-l îndemne pe fiecare la pocăinţă, „spre cunoaşterea adevărului” (II Timotei 2, 25).

Noul Testament este bogat în modele de pocăinţă, pe care Sfântul Andrei Criteanul – în finalul Canonului mare – le sintetizează în mod extraordinar astfel: „Ca tâlharul strig Ţie: Pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar: Iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe (cea) a cananeencei. Cananeencei şi eu urmând, strig: Miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) ceea ce-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă – mila este cea care biruieşte în faţa judecăţii (Iacov 2, 13); rugăciune aduc şi cer să iau iertare”.

Pocăinţa dizolvă păcatul (Fapte 3, 19); ne dezbracă de haina cea veche a păcatelor şi ne îmbracă în haina cea nouă a virtuţilor, ca roade ale harului Duhului Sfânt; ba, mai mult, pocăinţa ne deschide calea spre viaţa veşnică, ca şi lui Petru care, pentru că s-a lepădat de Hristos, „a plâns cu amar” (Matei 26, 75).

Prin pocăinţă suntem încredinţaţi că Dumnezeu vrea să ne facă părtaşi fericirii celei veşnice căci: „Milostiv voi fi nedreptăţilor lor şi păcatele lor şi fărădelegile lor nu le voi pomeni” (Evrei 8, 12). Dacă Sfântul Petru nu s-ar fi pocăit, ar fi avut soarta lui Iuda care – după ce a aruncat în Templu arginţii vânzării – „s-a spânzurat” (Matei 27, 5). Dumnezeu ne spune prin Prorocul Iezechiel că nu vrea „moartea păcătosului”, ci mai „degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23). Iar prin Profetul Ieremia, zice: „Întoarceţi-vă copii răzvrătiţi şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22). Din această dorinţă a lui Dumnezeu izvorăşte şi îndemnul Fiului Său dat femeii păcătoase: „Mergi şi de acum să nu mai greşeşti” (Ioan 8, 11). Acestea sunt şi trebuie să fie îndemnurile fiecărui preot duhovnic dat penitenţilor. Cine se întoarce la Dumnezeu va găsi un Dumnezeu al iertării şi al dragostei, Care „va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim” (Iona 3, 9).

Rugăciunea, postul, spovedania, smerenia, milostenia, încununate de primirea Sfintei Euharistii, sunt „roade vrednice de pocăinţă” (Matei 3, 8), exprimări ale Tainei Pocăinţei, numită de Sfinţii Părinţi „cel de-al doilea Botez”; „botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor” (Luca 3, 3) prin care ne urcăm acolo unde am fost aşezaţi prin primirea tainelor vieţii spirituale: Botez, Mirungere şi Euharistie; prin toate deopotrivă dobândim „inimă nouă şi duhul nou” după cuvântul lui Dumnezeu prin Profetul Iezechiel (18, 31), fără de care nu vom putea să locuim în „cetatea cea sfântă” (Apocalipsa 21, 10).

Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu a fost prefigurată încă din Vechiul Testament; iar Mântuitorul – „doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre” – a instituit-o ca pe un mijloc de însănătoşire prin împărtăşirea harului Sfântului Duh, în mod special a „darului vindecării” (I Corinteni 12, 9), atunci când a trimis pe Sfinţii Săi Apostoli ca, în numele Lui, să izgonească pe demoni, iar pe cei bolnavi să-i facă sănătoşi prin punerea mâinilor (Marcu 16, 17-18).

Sfinţii Apostoli – potrivit poruncii Învăţătorului lor – au practicat Taina Sfântului Maslu, sigur, nu după rânduiala de azi a Bisericii, încă de la prima lor ieşire la propovăduire, chiar înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, cum ne relatează Sfântul Evanghelist Marcu: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13).

După Pogorârea Sfântului Duh, practica a fost cunoscută ca având un rol deosebit, numărându-se între Tainele Bisericii.

Sfântul Apostol Iacov, constatând rostul benefic al acestei lucrări încredinţate lor de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a instituit-o prin diferite vindecări, scria: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Se ştie că din părinţi vicioşi se pot naşte copii cu multiple malformaţii; în acest sens Domnul Dumnezeu a spus: „Până la al şaptelea neam voi pedepsi fărădelegea”; din această mărturie dată de Dumnezeu lui Moise (Leviticul 26, 31) înţelegem că nu numai din punct de vedere genetic se pot moşteni unele maladii, ci şi din cauze spirituale, după cuvântul care zice: „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii” (Ieremia 31, 29). Întrebarea care derivă din această apoftegmă este: Oare Dumnezeu pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor? Mi se pare o întrebare de bun simţ la care ne răspunde Moise, care zice: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronomul 24, 16). Şi, atunci, ce o fi vrut Dumnezeu să spună în versetele de mai sus?! Probabil că Dumnezeu s-a referit la faptul că, în unele familii degradate spiritual, rădăcinile păcatului sunt atât de adâncite, încât este nevoie să treacă mai multe generaţii şi chiar de o intervenţie divină categorică pentru a fi stârpite. Copiii, din fericire, primesc drept moştenire şi cele bune dar, din păcate, şi cele rele, încât uneori boala nu este numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi un efect al păcatelor generaţiilor anterioare, în special ale părinţilor. Însă, această moştenire negativă a unei persoane, mai ales când şi aceasta face demersuri spirituale în acest sens, păleşte înaintea iubirii şi harului lui Dumnezeu, care „pe cele cu lipsă le împlineşte”.

Efectul imediat al Tainei Sfântului Maslu este întărirea credinţei

Revenind, materia sfinţită folosită la Sfântul Maslu este untdelemnul, căruia i se adaugă şi făina (Marcu 7, 22-25). Uneori, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi a folosit diferite materii – fără materie omul nu se poate mântui – şi anumite locuri pentru vindecarea celor bolnavi (Ioan 9, 6-8; 5, 2-6). Desigur, în cele mai multe cazuri, îi vindeca prin atingerea cu mâna de trupul şi de rănile celor ce veneau la El cu credinţă. Aşa a vindecat pe soacra lui Petru (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi mulţi, Iisus Hristos doar cât îşi punea mâinile pe fiecare dintre ei şi se făceau sănătoşi (Luca 4, 40).

Efectul imediat al Tainei Sfântului Maslu este întărirea credinţei celui deznădăjduit, printr-o pocăinţă sinceră, primirea harului întăritor şi al iertării păcatelor pe care bolnavul în timpul vieţii ar fi uitat să le mărturisească, precum şi certitudinea milostivirii Mântuitorului Iisus Hristos la Judecata particulară.

În calitatea sa de „templu al Sfântului Duh” (I Corinteni 6, 19), trupul omului botezat are capacitatea de a fi vindecat şi curăţit prin materia văzută şi sfinţită – untdelemnul, precum şi printr-o comuniune de sporite rugăciuni pentru sufletul celui bolnav. Desigur, nu întotdeauna cel bolnav se vindecă, dar, întotdeauna Sfântul Maslu, prin lucrarea harului divin, aduce bolnavului – şi celor prezenţi – mângâiere, uşurare, întărire în purtarea cu demnitate şi fără de cârtire a suferinţei, care nu întotdeauna este rezultatul păcatului personal. Ştiut este faptul că au fost şi oameni sfinţi care au murit din cauza unor suferinţe incurabile. Aici este vorba, probabil, de răul spiritual al societăţii asupra persoanei, societate din care face parte integrantă.

În timpul Sfântului Maslu, bolnavul Îl simte pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, plecându-se asupra patului său de suferinţă, precum L-a simţit odinioară slăbănogul din Capernaum, arătându-i celui bolnav aceleaşi dorinţe de vindecare, izvorâte din mila Sa cea dumnezeiască. Atunci bolnavul primeşte în sufletul lui puteri nepreţuite; crucea suferinţei lui devine mai uşoară, pentru că sub ea S-a aşezat Hristos – aşa cum spunea Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului.

Aşadar, Taina Sfântului Maslu dă bolnavului care crede în Dumnezeu harul vindecării şi puterea necesară ca să facă din suferinţă scară către Împărăţia lui Dumnezeu; locul în care suferinţa nu va mai exista (Romani 8, 18).