A venit odată un stareţ la bătrânul să-i ceară sfat, căci avea câţiva fraţi care  îi făceau tulburare şi voia să-i pună la canon sau să-i trimită acasă.

Auzind aceasta Părintele Paisie (Olaru), şi-a aşezat mâinile cruciş la piept şi, suspinând, i-a zis cu blândeţe:

- Părinte stareţ, nu aşa! Ci cu pace, cu pace! Că aşa strigăm cu mâinile la cer, când ne rugăm la orice ectenie sau cerere. Cu pace, părinte, că eşti păstor şi păstorul “îşi pune sufletul pentru oi”. Şi mai bune şi mai slabe, toate sunt din turma sfinţiei tale, toţi au suflet şi au nevoie de mântuire. Apoi de toţi vei da seama în ziua judecăţii!

Când îi primeşti în mănăstire, încearcă-i cu ascultările dacă sunt buni sau nu. Nu-i călugări aşa, şi pe urmă să-i trimiţi în lume. Că vei fi întrebat de fiecare suflet şi de cel mai mic frate. Fii cu blândeţe şi cu milă şi caută pacea şi liniştea şi a lor şi a sfinţiei tale. Mai lasă-i la biserică, că toţi trebuie să ne mântuim. Fii cu dragoste şi fă pace acum când poţi, că tare este greu la urmă când te mustră conştiinţa şi când nu mai poţi face nimic! Că timpul trece şi nu-l mai găsim. Mă uit la mine, câtă mustrare de conştiinţă am, dar nu mai am nici o putere să mai adun pe cei ce i-am smintit şi i-am  supărat. Tare mare durere aduce mustrarea conştiinţei. Părinte, să luăm aminte că avem mare răspundere de sufletele pe care le-am adunat să se mântuiască. Să nu ne judece că nu i-am povăţuit; apoi să ştie de păcat. Că păstorul bun face şi oile bune şi le păzeşte de lupi şi le dă Stăpânului sănătoase şi toate la număr. Iar păstorul rău şi pe cele bune le face rele!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 101-102)