Am enumerat, la începutul acestei serii de articole, nouă întrebări pe care le-am sesizat ca fiind ridicate frecvent în dezbaterile generate de lingurița liturgică. Pe rând, în precedentele trei texte, am încercat un răspuns la cinci dintre interogații: 1) Ce reprezintă această Sfântă Jertfă a Domnului și de ce este ea esențială pentru mântuirea noastră?; 2) De ce este atât de important să ne cuminecăm cu Sfintele Taine?; 3) Se poate sluji Sfânta Liturghie fără a fi împărtășiți credincioșii?; 4) În cele trei zile cât a stat în mormânt, până la Înviere, trupul Mântuitorului a cunoscut stricăciunea?; 5) Lingurița liturgică poate fi „virusată” și, prin urmare, poate deveni mediu de transmitere a unor boli infecțioase în timpul împărtășirii credincioșilor?

În această ultimă intervenție, mă voi opri asupra celorlalte patru subiecte intens discutate în vreme de coronavirus: 6) Are dreptul statul să intervină într-o problematică eminamente religioasă, de dragul (sub pretextul!) respectării unor măsuri sanitare?; 7) Cum se împărtășeau creștinii în primele veacuri?; 8) Este sau nu cazul să luăm în discuție schimbarea modalității de împărtășire?; 9) Se duce, la nivel mondial, un război împotriva Euharistiei (prin interpuși) de către Satana?

Statul are datoria de a veghea la sănătatea cetățenilor, dar și de a respecta legi precum cea care vorbește despre un „mod autonom” în care se organizează cultele. Nici o reglementare a autorităților nu poate aduce atingere unor adevăruri de credință, decât dacă se încalcă această „autonomie”. Ideea că interesul public poate justifica intervenția statutului în chestiuni de ordin religios nu este nouă. Spre exemplu, în Imperiul Roman, persecuțiile declanșate împotriva creștinilor aveau, pe fond, un astfel de pretext: creștinii care nu se jertfeau zeilor (idolilor) reprezentau motivele pentru care se abăteau tot soiul de nenorociri asupra populației. În timpul Sfântului Ciprian, Episcop al Cartaginei (248-258), o ciumă necruțătoare ajunsese să ucidă chiar și 5.000 de oameni pe zi numai în Roma. Într-o epistolă extrem de argumentată și de tăioasă față de cei ce-i acuzau pe creștini de această nenorocire – din păcate încă netradusă în românește –, Sfântul Ciprian se adresează lui Demetrianus, Proconsulul Africii, care susținea „că războaiele și foametea și molima care au cuprins lumea trebuie să fie imputate creștinilor, deoarece ei nu s-au închinat zeilor”. Or, nu puțini sunt cei care ar adăuga azi la galeria vechilor zei pe noul „zeu al siguranței absolute”!

Să revenim însă la fondul problemei. S-a vorbit mult despre faptul că trebuie să distingem între Euharistia propriu-zisă și modalitatea de împărtășire a credincioșilor. Personal, cred că cele două pot fi și, în același timp, nu pot fi separate. Pot fi separate în sensul că se poate schimba modalitatea de împărtășire fără a se aduce atingere adevărului de credință – că pâinea și vinul Euharistiei reprezintă în mod real Trupul și Sângele Domnului. Argumente găsim de-a lungul istoriei Liturghiei, de la creștinii primelor secole, care se împărtășeau primind în mână Sfântul Trup și sorbind apoi din același Potir, până la modul de cuminecare statornicit de secole bune încoace, prin lingurița ce poartă spre gura credincioșilor Trupul îmbibat de Sângele Domnului. Chiar și astăzi avem, concomitent, două modalități diferite de împărtășire în cadrul unei aceleiași Sfinte Liturghii: credincioșii sunt împărtășiți cu lingurița sfințită, în timp ce, în altar, clericii se împărtășesc precum în primele secole. Deci nu se pune problema de a proclama ca „dogmă” o anumită modalitate de cuminecare.

Totodată, cele două – Euharistia și modul împărtășirii, oricare ar fi acesta –, nu pot fi separate. Nu se poate face abstracție de faptul că toate au în centru Sfintele Taine. Și nu se poate ca prezența reală a Domnului să nu aibă nici un fel de consecințe, lingurița ce poartă Trupul și Sângele Lui să fie la fel de vulnerabilă precum cea pe care o folosim ca să mâncăm o înghețată. Eu sunt uimit că unii își pot imagina sau dori un mod de împărtășire aseptic la modul absolut, de-a lungul întregului „proces”: de la fabricarea prescurilor și a vinului până la proscomidie (când se pregătesc „cinstitele daruri” ce vor fi duse pe sfânta masă) și până la momentul împărtășirii propriu-zise. Măsuri de igienă, da, se iau dintotdeauna, nu doar în vremuri de pandemie. Din acest punct de vedere, există rigori de la care nu trebuie să se facă rabat. Însă Biserica nu se poate transforma din „laborator al Învierii” în laborator farmaceutic!

Așadar, o schimbare a modului de împărtășire a credincioșilor nu poate fi stabilită decât de către Biserică, care va trebui să cumpănească drept, cu mult discernământ, astfel încât să nu provoace inutil autoritățile, dar nici să nu sădească în sufletele credincioșilor îndoială sau teamă față de Sfintele Taine. Personal, nu văd posibilă și nici necesară o schimbare a modului de cuminecare. Cel puțin, nu deocamdată. Deși presiuni vor continua să existe, mai ales din afara Bisericii. Posibil, cu un scop anume – nedeclarat și, cel mai probabil, neconștientizat de cei mai mulți dintre factorii de decizie. Sunt părinți contemporani, precum venerabilul Părinte Elpidie Vaianakis, neobosit misionar în Africa, care consideră e începutul unei lupte demonice pentru a se opri slujirea Sfintei Liturghii pe pământ. De ce? „Ca să vină Antihrist, fiul lui Lucifer, să conducă lumea, va trebui să nu mai fie Sfânta Împărtășanie. Pentru că, atâta vreme cât se face Liturghie și creștinii se vor împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, Satana nu poate să pună în practică lucrările lui”.

La noi, chiar și în timpul stării de urgență, când slujeau doar clericii cu paracliser sau cântăreț, Sfânta Liturghie nu s-a oprit. Pot fi considerate presiunile pentru a se schimba modalitatea de împărtășire drept semnal că, pe viitor, se poate să ne confruntăm, mai grav, chiar cu interdicția totală de a mai sluji? Vom vedea. Important e nici să nu ne înfricoșăm și să demonizăm în stânga și în dreapta, nici să stăm nepăsători sau resemnați. De felul în care noi ne trăim credința, de modul în care noi ne lipim de Dumnezeu și-L lăsăm să lucreze, prin noi, în lume, depind cele viitoare. Că doar noi nu credem în predestinație, ci în libertate și în șansă la pocăință. Dumnezeu ar fi cruțat Sodoma, cum îl rugase Patriarhul Avraam, dacă ar fi găsit acolo zece drepți. Nici Constantinopolul n-ar fi căzut în mâinile turcilor la 1453, dacă s-ar fi găsit măcar cinci drepți în cetate. Rememorând aceste fapte, nu știi dacă să te bucuri sau să te întristezi. Să te bucuri că Domnul e atât de milostiv și pentru atât de puțini cruță pe cei mai mulți sau să te întristezi la gândul că poate nici măcar o mână de oameni cu viață sfântă nu se vor găsi când ne va cerceta Dumnezeu mai îndeaproape?

Citește și:

* Teologie cu lingurița (I)

* Teologie cu lingurița (II)

* Teologie cu lingurița (III)