În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Părinții Bisericii ne pun la suflet un text din Evanghelia de la Marcu (8, 34-38; 9, 1), pomenit deseori drept Evanghelia pedagogiei Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Și nu fără fundament, desigur. Neuitând însă că întreaga Evanghelie a Domnului este o Evanghelie a pedagogiei purtării și împlinirii Sfintei Cruci. Așa după cum scriam în Duminica trecută reamintindu-vă cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul că după Înviere toate se cer a fi trăite după Cruce. Cum poate fi înțeles acest adevăr de către noi, oamenii vremurilor și a istoriei schimbătoare? Să căutăm împreună un posibil răspuns.

Mai întâi, să ne aducem aminte că ieri, la Praznicul Înălțării Crucii – zi de post pentru că s-a arătat lemnul răstignirii iubirii de dragul iubirii pentru noi – la vremea Privegherii, la Utrenie, s-a citit textul de la Ioan (12, 28-36) iar la Dumnezeiasca Liturghie un alt text ioaneic (Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35) care ne-au întors în timpul dureros al rugăciunii din Ghetsimani și al Răstignirii. Ambele lecturi biblice vin să ne temeluiască în suflet un adevăr. Că Domnul Hristos de bună voie, plinind porunca Tatălui dar de bună-voie, asumă Răstignirea – cu toate ale sale, Pătimire și Moarte – și că din Jertfa Sa izvorăște Bisericii iertarea. Puterea prin care se apropie Cerul de pământ. Prin care se poate zări cerul încă din alcătuirea pământească a vieților noastre. Evanghelia Duminicii acesteia, prag între Cruce și Sărbători, ne apropie de ceea ce ar trebui să împlinim pentru ca prin durerea purtării Crucii să vedem fanta de lucire a Luminii celei necreate și Dumnezeiești. 

Ioan așează cuvintele Mântuitorului în contextul în care dăruiește săturare de pâine și pește pentru patru mii de oameni – de fapt sunt șapte pâini și ceva peștișori de unde ideea unui copil să-mi spună, cu o tandrețe inegalabilă, că a săturat cu „puțină pâinică și puțini peștișori” bărbați, femei și pe copilașii lor – și vindecă un orb la Betsaida numai prin scuipare și punere de mâini, trecându-l de la orbire la vedere. Și acesta în etape, căci dintâi vede oamenii precum copacii umblând, și încă vedere în care totul i se arată lămurit. Dar episodul care leagă aceste minuni de textul „pedagogiei Crucii” este cel în care Petru, verhovnicul Apostolilor, reacționează cu grijă umană, prea umană și de aceea neacceptată de Domnul Hristos, „dojenind” (Marcu 8, 32) pe Fiul Omului că vorbește despre defăimarea Sa de către bătrâni și arhierei și cărturari și că va fi răstignit. Dar și că va învia! O spunea prea pe față și lui Petru i se face un soi de teamă iubitoare. Părea un atac asupra celor enumerați de Hristos. Precum și o identificare cu tot ce știau ei despre Mesia: că Acesta va fi omorât și că a treia zi va învia (Marcu 8, 31). Petru așadar empatizează – am spune astăzi – dar prin acesta neagă împlinirea voii lui Dumnezeu și a misiunii Mesianice a Domnului Hristos. De unde și reacția Acestuia: „Înapoia Mea, Satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. (Marcu 8, 33). 

În acest context, așadar, Domnul descrie modul prin care Crucea devine modelul prin care oamenii pot urma pe Hristos, pot împlini voia Lui și trăi în veșnicia cu El. Schimbă, oarecum, cugetarea prea umană asupra Crucii cu inteligența purtării ei în Numele Său. Propunerea e simplă. Fiecare cruce – personală, căci ne spune Domnul „să-și ia crucea sa” –se împlinește numai dacă se împlinește în urmarea Lui – „să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Cu alte cuvinte, crucea fiecăruia dintre noi se găsește roditoare Împărăției lui Dumnezeu numai atunci când purtarea ei este în direcția Hristos. Apoi, ne descrie cum se poate purta prin urmarea Lui crucea noastră. În primul rând, prin renunțarea la comoditatea observării Răstignirii. Din nefericire, și astăzi doare să descoperi cum comozii șed deoparte și critică orice efort făcut în vestirea lui Hristos. Observăm că nu e vorba aici de elemente de morală ori de moralism. Ci de o atitudine în care pierderea sufletului – a liniștii sufletești, de exemplu – în vestirea Mântuitorului este opusul comodității care se protejează cu riscul trădării mărturisirii. Este, dacă vreți, chemarea la slujire vie a fiecăruia dintre noi, așezarea noastră la îndemâna Celui ale cărui mâini ne vindecă, ne scot din orbire. Ne readuc lumina în viață. 

Apoi, avem la îndemână o întrebare cât o viață: „La ce-i folosește omului să câștige o lume întreagă, dacă sufletul său și-l va pierde?” (Marcu 8, 36). Accentul pe suflet în viața fiecărui om este cea dintâi cheie a înțelegerii crucii și purtării ei în „direcția” Hristos. Unii chiar credem că ratingul personal contează. Ori ne încântăm când vedem ascultarea de care dau unii dovadă în jurul nostru. Dar ceea ce pierdem din vedere este reamintit de Hristos-Domnul cu discreție: contăm! Chiar contăm cu liniștea noastră, cu atitudinea noastră față de crucea pe care o purtăm. A doua întrebare o completează pe cea dintâi: „Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Arătând prin aceasta că sufletul, de fapt, e neprețuit. Că nu există o valoare prin care să fie estimat și nici prețuit ca atare. Unii spun că aici Domnul vorbește despre unicitatea fiecăruia dintre noi, alții cred că despre nemurirea noastră, inegalată ca dar. În fapt, fără a teoretiza prea mult, Domnul Hristos atrage atenția la valorizarea sufletului. La darul ce ni-l dă și nu poate fi cuprins, măsurat ori cântărit. Oricât ne-am chinui, e limpede că sufletul scapă aproximărilor noastre. El se măsoară numai de Către Hristos prin cruce. 

Un ultim verset al capitolului acestuia ne adâncește mai mult în înțelegere. Căci, ne spune Domnul: „Căci cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru Slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Prin acest cuvânt, Domnul ne dă a înțelege că ceea ce-i „suflase” satana lui Petru nu era atât îngrijorare sau teama de a-L pierde pe Hristos, cât rușinea că părea că exagerează. O spunea Dumnezeu-Omul despre Sine, cunoscându-se, iar omul, necunoscându-L, credea că exagerează. Și se rușina. Întregul răspuns al Domnului este adresat, în fapt, unora precum Petru. Care văd în purtarea crucii și în Înviere mai degrabă o exagerare decât o realitate, acea realitate care îl face pe om să fie veșnic și iertat. Deși el preferă, parcă, să fie mereu fricos și neiertat, într-o concurență acerbă în nefericire. 

Crucea se ridică, astfel, drept o unitate de măsură a credinței. A nemuririi fericite. Asemenea unui ax al părtășiei cu Dumnezeu trecând prin cutezanța binecuvântată de a-ți pune sufletul pentru El, înțelegând că singura măsură a sufletului este asumarea propriei cruci și urmarea Lui. Nu. Crucea noastră nu este o „schijă” sărită din Crucea Mântuitorului ci se împlinește pe măsura vieții noastre trăite în urmarea Lui. Nu avem ce compara. Și nu avem ce cumpăra pentru a ne simți în siguranță, așa cum dă lumea siguranță. A trăi în urmarea lui Hristos este o creștere continuă în asumarea cu bucurie, de bună voie și în bună știință, a asemănării cu El. De aceea, crucea, pentru un om care crede în Hristos este tihnă în purtare. Nu e o grăbire continuă a Pogorârii Harului și nici alergarea după nesăbuita putere promisă de lume. Este umplerea sufletului din izvorul de liniște al iertării. Purtarea Crucii fiind, în fapt, Înălțarea ei în limitele vieții personale, spre limitele veșniciei promise de Hristos. Spre orizontul Învierii deschis de El prin Înviere. 

Pentru aceea insistă Domnul să spună Apostolilor Săi că dincolo de „rușinea” pe care o simt acum pentru cele mărturisite de El  totul se va împlini, până în amănunt, cum numai cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Unitatea textului ne vădește că aici se încheie logica lecției Crucii lui Hristos care dă sens Crucii noastre. Depășirea rușinii purtării crucii în mijlocul unei lumi fără rușine. Într-o lume în care vinovăția e fără rușine, iar rușinea se învinovățește. Privind spre Crucea lui Hristos, suntem învățați că ea este măsură și împlinire. Și că acela care trăiește după regulile ei se odihnește în Dumnezeu, iar Dumnezeu se odihnește în el. E taina tihnei în purtarea Crucii când nu confundăm sensul purtării sale. Către Hristos, întru Hristos. „Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea ta...”. Biruința este plinul Împărăției lui Dumnezeu!