În excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui. După o săptămână îl vizitau demonii rugându-l și îndemnându-l și provocându-l să se întoarcă în tovărășia lor, la locașul de desfrânare, fiindcă cu atâtea păcate pe care le făcuse nu avea niciodată să se mântuiască. Dar când au văzut că nu au putut să îl convingă și să-l atragă să se întoarcă împreună cu ei, l-au lovit fără milă și l-au rănit. După aceea s-au dus rudele tânărului și l-au rugat să se ducă acasă, ca să-l îngrijească. Viteazul acela însă a rămas neînduplecat. Demonii au fost siliți să-și mărturisească înfrângerea. Tânărul a biruit patimile, a dobândit virtuțile și i-a fost dat de la Dumnezeu harul facerii de minuni.

Se zice că desfrânata din Alexandria câți ani i-a petrecut în păcat, toți atâția ani au luptat-o gândurile de întoarcere la păcat. Este vorba de cea mai mare nevoitoare a tuturor veacurilor, Cuvioasa Maria Egipteanca, modelul celor ce se pocăiesc. Sfânta Sinclitichia zice că pe cei ce se pocăiesc trebuie să-i iubim, să-i compătimim, să-i mângâiem, să le amintim de inepuizabila iubire și iertare a lui Dumnezeu, să le amintim exemple de pocăință din Sfânta Scriptură, pe Matei, pe Pavel, tâlharul pe cruce, vameșul, fiul cel risipitor.

Cu nădejdea că nu v-am obosit prea mult și cu sentimentul sincer că nu v-am vorbit ca un învățător purtător de biruință în lupta cu patimile, ci ca un frate împreună-luptător cu voi, voi încheia aici omilia cu cuvintele extraordinare ale Sfântului Isaac Sirul: „Cât de dulci la vedere se arată pricinile și pretextele patimilor! Patimile poate cineva să le taie și el să se liniștească și să se bucure. Dar nu poate cu ușurință să lase pricinile patimilor și de aceea chiar și fără să vrem suntem ispitiți. Patimile ne întristează, dar pricinile lor totuși continuăm să le iubim. Păcatele nu le dorim, dar pricinile păcatelor le primim bucuros. Cel care iubește pricinile și temeiurile patimilor, acesta și fără să vrea este încă supus patimilor. Cel care își urăște păcatele, se oprește de la ele și le mărturisește, este iertat. Este cu neputință să lase cineva altfel obiceiul păcatului decât numai să capete dușmănie față de el și este cu neputință să dobândească iertarea păcatelor fără mărturisire. Vrăjmașa păcatului este arătarea unei adevărate smerenii, iar smerenia este semnul străpungerii, care vine din rușinea inimii la mărturisire...Toți suntem păcătoși și nu este nimeni care să fie liber de ispite. Pocăința este mai presus de toate virtuțile a cărei lucrare se sfârșește numai în ceasul morții, de aceea pocăința se cere de la toți pururea...”

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)