Cu foarte mulţi ani în urmă, am asistat la o scenă incredibilă pentru privirea candidă a unui laic ce abia se îndrepta spre porţile Teologiei. Aflaţi în faţa unei clădiri administrative, un grup de câţiva credincioşi furioşi cereau socoteală unui cleric ce deţinea o anumită funcţie în cadrul respectivului centru eparhial. Motivul? Duhovnicul lor fusese oprit de către Chiriarh de la slujirea celor sfinte pentru anumite abateri – nu are relevanţă evocarea lor în context. Ce m-a tulburat a fost faptul că acei – să-i numim în continuare – „credincioşi” nu erau deloc dispuşi să asculte argumentele pentru care duhovnicul lor nu mai avea voie să slujească (temporar) şi cereau insistent să fie „repus în drepturi”. Văzând că nu se cedează la această presiune, unii chiar au pus mâna pe clericul ce încerca să dialogheze cu ei, agresându-l fizic. Ulterior, de-a lungul timpului, aveam să consemnez, în diverse locuri din ţară, alte câteva situaţii în care unii enoriaşi sau ucenici refuzau să primească deciziile unor foruri bisericeşti cu privire la parohul sau duhovnicul lor.

Să presupunem că există o situaţie în care un cleric chiar ar fi pedepsit pe nedrept. Cum ne învaţă Dumnezeu să reacţionăm în astfel de situaţii? În nici un caz prin proteste vocale şi manifestări violente. Cine procedează aşa nu este cu nimic mai bun decât cel care, eventual, ar fi săvârşit o nedreptate, pedepsind un nevinovat. Hristos Însuşi nu a primit să fie apărat. Când Sfântul Ioan Evanghelistul – apostolul desăvârşit al Iubirii! –, a cerut Domnului să distrugă un sat de samarineni care nu L-a primit şi să trimită „foc din cer” (Luca 9, 54), a fost certat dimpreună cu fratele său, Iacov. Când Sfântul Petru a vrut să-L apere „lovind pe sluga arhiereului”, a fost avertizat de Mântuitorul: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). În acelaşi duh, de-a lungul istoriei, nici un om cu viaţă sfântă nu s-a revoltat pe vreo sentinţă bisericească nedreaptă, nici nu a permis să fie apărat cu mijloace lumeşti. A se vedea cazul Sfântului Ioan Gură de Aur sau, mai aproape de zilele noastre, cel al Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina. Astfel de oameni duhovniceşti ştiau că, cu cât nedreptatea suferită este mai mare şi este răbdată cu smerenie, cu atât se aseamănă mai mult Mântuitorului, Care a pătimit pe nedrept, până la moarte pe Cruce. Iar ţinta oricărui creştin, nu doar a unui cleric, nu poate fi alta decât asemănarea cu Dumnezeu. Încât prigoana, necazul, ispita, nedreptatea nu sunt decât minunate prilejuri de a lucra la dobândirea Duhului lui Dumnezeu şi de a lepăda orice gândire lumească sau abordare pătimaşă. Oare nu poate Dumnezeu interveni în Biserica Lui atunci când constată lucruri nedrepte? Dacă le îngăduie, înseamnă că ele au un rost mântuitor, mai greu de înţeles pentru o minte robită de judecăţi telurice.

Omeneşte vorbind, desigur că este de înţeles că unele suflete se ataşează de un Părinte şi îi asigură susţinere pe diferite planuri. Totul e firesc până la un punct: când se apelează la mijloace violente, la calomnii, cârteli, atacuri la persoană sau când, pur şi simplu, se refuză din principiu faptul că duhovnicul lor ar putea greşi cu ceva. În astfel de situaţii deja nu mai vorbim despre o raportare creştină, ci despre una inspirată din alte sfere. Un duhovnic nu este infailibil şi nu este un guru – în sensul că nu el este ţinta sau modelul desăvârşit şi nici nu trebuie divinizată persoana sa. Poate să facă şi minuni cineva, asta nu-l scuteşte de ispita de a cădea din har. Sfântul Ioan Scărarul (aprox. 579-649) oferă şi o explicaţie pentru astfel de situaţii: „A întrebat un oarecare pe cineva din cei ce pot să vadă: «Pentru ce Dumnezeu, cunoscând de mai îna­inte căderile unora, i-a împodobit pe aceştia cu daruri (harisme) şi cu semne (minuni)»? Iar acela răspunse: «Ca pe ceilalţi oameni duhovniceşti să-i facă de neclin­tit, apoi ca să arate libertatea omului; şi ca pe cei căzuţi să-i facă fără răspuns de apărare la Judecată»”. Şi prin Iuda Iscarioteanul s-au făcut minuni şi exorcizări (v. Luca 9, 1). Asta nu înseamnă că nu a putut, mai târziu, să vândă pe Hristos şi să se sinucidă.

Un duhovnic caută mereu şi în orice împrejurare să dea mărturie prin viaţa sa, prin cuvântul său, despre Hristos – Domnul şi Mântuitorul. După modelul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, duhovnicul este doar „prietenul Mirelui” şi, ca atare, el caută întotdeauna „să se micşoreze, iar Acela să crească” (cf. Ioan 3, 30). Părintele Serafim Rose (1934-1982) atrăgea atenţia asupra unui fenomen care, după 1990, pare că ia amploare şi la noi: „Mulţi tineri caută în ziua de astăzi un guru şi sunt gata să se înrobească oricărui candidat potrivit; dar vai celor care profită de acest climat al vremurilor pentru a se proclama ei înşişi «stareţi purtători de Dumnezeu» – nu fac altceva decât să îi înşele pe ceilalţi şi pe ei înşişi”. Încât, adevăratul rod al lucrării ca duhovnic îl poţi constata şi în manifestările ucenicilor tăi când survin situaţii de criză. A tolera sau, mai rău, a încuraja sau instiga la manifestări din sfera patimilor omeneşti, a te autovictimiza nu poate fi semn al purtării Duhului lui Dumnezeu.

Pedagogic, Duhul ne poate părăsi pentru a ne conştientiza păcatele şi a ne deschide calea spre pocăinţă. Răbdarea cu smerenie a necazurilor, evitarea slavei deşarte şi a laudelor omeneşti, permanenta pocăinţă pentru păcatele proprii sunt condiţii obligatorii pentru a putea fi îndrumător de suflete. Şi nu mă ruşinez să recunosc că eu însumi nu reuşesc să împlinesc toate acestea. Dar mă simt ca un soldat trimis pe frontul „războiului nevăzut” (cf. Sfântului Nicodim Aghioritul) şi lucrez din ascultare. Între altele, în aceste vremuri tulburi am înţeles un lucru: când nu se găsesc suficienţi combatanţi, se trimit la luptă şi cei mai puţin apţi pentru asemenea misiuni duhovniceşti. Căci, în termenii Evangheliei, „secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Matei 9, 37). Chiar şi în aceste condiţii, însă, tot trebuie să ai măcar conştiinţa că nu eşti tu cel mai pregătit om pentru o astfel de înaltă lucrare duhovnicească – adică să nu cazi cumva în părere sau închipuire de sine! De aceea, eu mai degrabă mă consider un soi de duhovnic provizoriu pentru ucenicii ce urmează să-şi găsească, la un moment dat, un duhovnic în adevăratul sens al cuvântului. Abia acest gând parcă-mi mai dă un pic de curaj să mă aşez în scaunul de spovedanie.