Din primii ani de studenție la Iași, începând cu 1991, îmi aduc aminte că manifestațiile noastre publice aveau mai mereu câte un moment religios. Fie că mărșăluiam nemulțumiți de condițiile din cămine, fie că ne bucuram de o nouă victorie a naționalei de fotbal la Campionatul Mondial din S.U.A., traseul nostru trecea obligatoriu prin fața Catedralei Mitropolitane, unde îngenuncheam și rosteam „Tatăl nostru”. Nimic regizat, totul spontan. Vreo două decenii mai târziu, tot în Iași, mi-a fost dat să văd cum câțiva dintre tinerii care protestau după tragedia de la Colectiv aruncau cu pietre în direcția bisericilor întâlnite pe traseu, huiduind. Aceste amintiri, de fiecare dată când le evoc, îmi strâng inima ca într-o menghină. Ce contrast teribil! Sigur, aș putea ca în locul „momentului Colectiv” să mă gândesc mai degrabă la cei peste 6.000 de tineri ortodocși adunați la ITO 2017 din peste 20 de țări. Sau la miile de oameni frumoși care ies anual pe străzile capitalei istorice a României la marșurile dedicate vieții și familiei. Dar preocuparea noastră majoră nu trebuie să fie cei „nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Ci tocmai cei care „au nevoie de doctor” (cf. Marcu 2, 15-17) ‒ poate că de aceea și strigă obsesiv: „Vrem spitale, nu catedrale!” ‒ e nevoie să fie prioritari pe agenda inimii noastre.

A fost momentul decembrie 1989, cu români ieșiți în stradă și rostind, la unison, Rugăciunea Domnească. Manifestau împotriva unui regim politic care sistematic a cultivat ateismul, anticreștinismul, anticlericalismul. Se vedea pe chipurile celor de atunci bucuria de a putea vorbi cu și despre Dumnezeu în libertate. De a-L mărturisi public. Pe 22 decembrie, în prima transmisiune în direct a Televiziunii Române Libere, făcându-și cruce, actorul Ion Caramitru a rostit primele cuvinte: „Fraților, mulțumită lui Dumnezeu, ne aflăm în studioul de televiziune...”. La câteva minute, de lângă el, poetul Mircea Dinescu îndemna: „Să ne uităm către Dumnezeu câteva minute, înainte de a vă vorbi”.

Au urmat trei decenii de libertate religioasă, în care s-au înmulțit parohiile și mănăstirile, în care s-a predat Religia în școală, în care mesajul Evangheliei s-a făcut tot mai auzit în societate. A venit apoi „șocul referendumului”. Moment de mare solidaritate civică și creștină. Dar și prilej de injurii, de manipulare grosolană, de intimidare publică a susținătorilor. Peste toate, frica de a mărturisi a unor credincioși. După trei decenii, poetul dizident nu-și mai îndreaptă privirea spre Cer, înainte de a vorbi la TVR despre chestiuni de importanță națională. Iar numele marelui actor e, din păcate, astăzi asociat pe facebook mai degrabă ideilor neomarxiste și luptei duse împotriva a tot ceea ce reprezintă Biserica și credința în Dumnezeu.

Aceasta este parte din tabloul postdecembrist, ne convine sau nu. Repet, putem să invocăm, pe bună dreptate, mii și mii și mii de lucruri bune care s-au făcut în țara aceasta în ultimii 30 de ani, prin harul Domnului. Oricine le poate afla ușor, mai ales din presa bisericească. Dar creștinul nu caută a se culca pe lauri, ci dorește mereu să pună început bun. Oricât de glorios ar fi trecutul, prezentul e timp de pocăință, de asumare cruciformă a tuturor și a toate. Lecția acestor trei decenii ne e de mare folos, mulțumim, Doamne! Dar trebuie să facem o recapitulare la toți cei două mii de ani. Leac pentru toate huiduielile? Rugăciunea neîncetată și lucrarea smerită din care țâșnește cuvântul viu, ca „o sabie cu două tăișuri”. Doar ele vor continua să confere demnitate și adevărata „vizibilitate publică” oricărui creștin.