Pe lângă greutăţile de acomodare tânărul Haralambie trebuia să treacă şi prin „examinările” Stareţului. Desigur, prima a venit foarte repede.

„Trecuse cam o săptămână, povesteşte părintele Haralambie, din ziua când venisem, când Stareţul mi-a spus:

- O să mergi acolo sus, pe acea stâncă, unde se află o colibă minunată. O să fie o adevărată desfătare să stai acolo. Aşadar, caţără-te până acolo şi să nu te întorci până ce n-am să te strig eu. Ai înţeles?

- Să fie binecuvântat, Gheronda!

Am pus metanie şi îndată m-am căţărat pe stâncă. Eu credeam că voi găsi vreo colibă îngrijită, dar când am ajuns acolo, ce să văd? O stâncă de o parte, o poartă de lemn de cealaltă, iar înăuntru, vreo doi paşi dacă ai fi făcut, te-ai fi lovit cu capul de stâncă. Un pat vechi de lemn cu o pătură deasupra. Pământ la stânga şi la dreapta, o pernă din paie şi multe găuri prin care ar fi putut intra şerpi. «De ce îmi spune Stareţul că e minunat aici? Ce colibă mai e şi asta?». Cred că am spus aceasta de vreo cinci-şase ori. Dar ce puteam să fac, de vreme ce Stareţul mă trimisese? «Nu mă dau bătut, chiar de ar fi să mor. Dacă nu mă strigă Stareţul, nu mă întorc înapoi. Mai bine să mor în ascultare, decât să fac neascultare».

Apoi dă-i rugăciune, şase ore în continuu... În cele din urmă am început să plâng. O oră întreagă am plâns. Îl rugam pe Dumnezeu şi îi mulţumeam. Îl rugam să-l ierte până şi pe ultimul om de pe pământ. Şi eu, care credeam că fac ceva în lume! Cât de înşelat eram când spuneam că fac ceva, alergând pe ici-colo! Iar aici, zi şi noapte mă lupt şi nu pot să mă pun în rânduială. Şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că m-a adus aici. Apoi s-a petrecut cu mine o schimbare... Vedeam acea colibă ca un palat şi nu mai voiam să plec. Atât de frumos şi de bine mi se părea! Seara vedeam cerul, marea şi nu puteam să-mi ţin lacrimile. Nu mai voiam să plec de acolo.

Dar după vreo două-trei ore aud vocea Stareţului strigându-mă:

- Haralambie, coboară!

Credeţi-mă că am coborât cu mâhnire în inimă.

Stareţul m-a luat la chilia sa şi m-a întrebat:

- Haralambie, vreau să-mi spui adevărul. Cum ai petrecut acolo sus?

- Bine, Gheronda, foarte bine. La început, când am văzut acea colibă cu pământ şi cu găuri, mi-am spus în sinea mea de vreo cinci-şase ori: «Dar de ce-mi spune mie Stareţul că e bine aici? Asta-i chilie? Doar şerpii intră aici...». Dar apoi am început să mă rog. Dumnezeul meu, câtă mângâiere, câtă pace negrăită, câtă străpungere şi bucurie simţeam! Am început să mă rog pentru toţi vrăjmaşii mei. La sfârşit nu mai voiam să plec. Aşa cum mi-aţi spus, aşa s-a şi petrecut.

- Fiul meu, a spus Stareţul, iată, acesta este monahismul. Dacă Dumnezeu Se sălăşluieşte înlăuntrul tău, atunci toate sunt bune şi frumoase. Dacă Dumnezeu lipseşte, toate sunt strâmbe”.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 347-349)