Aşa cum am spus mai înainte, părintele Atanasie era fratele după trup al Stareţului. A venit lângă el îndată după vindecarea sa în urma acelui accident la Marină, în anul 1933. Era foarte cultivat pentru acea vreme, absolvent cu notă maximă al Şcolii Superioare de Comerţ. Era şi un foarte bun caligraf.

Printre numeroasele daruri pe care le avea era şi cel al muzicii. Pe când se afla în lume învăţase muzică occidentală şi să cânte la vioară. Când a venit în Sfântul Munte a învăţat foarte bine de la bătrânul Modest şi muzică bizantină. Avea o voce minunată şi o rezistenţă atât de mare, încât putea duce singur o priveghere de şapte-opt ore, cu toate citirile şi cântările ei. Cu toate acestea, în ciuda calităţilor sale intelectuale, care pentru acea vreme erau de invidiat, părintele Atanasie avea multă smerenie şi nu le dădea nici o importanţă. Atât de indiferent era faţă de acestea, încât nici măcar nu-şi amintea că a studiat.

De asemenea, avea o uimitoare putere şi rezistenţă trupeas­că. Mai mult decât toţi ceilalţi, el mergea pe la mănăstiri şi schituri pentru treburile obştii. Lua rucodelia şi o dădea pe la mănăstiri în locul alimentelor, hainelor sau oricărui alt lucru care era necesar. A făcut această ascultare ani de zile, deşi avea probleme cu inima şi o astmă ereditară.

Pentru a evita întâlnirile cu diferiţi monahi şi grăirea în deşert care ar fi urmat, umbla de obicei noaptea. Toţi cei care au călătorit vreodată noaptea printre stânci şi pe cărările greu de străbătut ale Sfântului Munte cunosc cât de periculos este acest lucru.

Purta o dulamă zdrenţuită, plină de petice, şi, ţinând în mână o metanie mare, mergea rostind Rugăciunea lui Iisus.

Vechii asceţi din Athos şi-l amintesc şi astăzi cum umbla noaptea cu o traistă foarte mare în spate, de mărimea unui dulap. Atât de mult s-a ostenit în această ascultare, încât până şi picioa­rele i s-au strâmbat. Pentru toate aceste osteneli pe care le-a făcut umblând noaptea Stareţul i-a spus odată:

- Se va scrie în istoria Sfântului Munte că părintele Atanasie, fratele Stareţului Iosif, s-a ostenit atâta.

- Ei, Gheronda, nu mai spune aşa! Eu sunt o adevărată lepădătură.

- Ba da, părinte Atanasie, este aşa cum îţi spun. A rămas vreun drum pe care să nu fi mers încărcat cu greutatea în spate?

Odată, întorcându-se la chilie dimineaţă, după ce părinţii terminaseră obişnuita lor priveghere, a bătut în poarta de afară.

- Voi merge eu să deschid, a spus Stareţul. Cine este acolo?

- Este cel pe care l-a văzut Sfântul Macarie cu tigvuliţele (adică diavolul, numindu-se astfel pe sine diavol), a răspuns părintele Atanasie.

- A, părintele Atanasie! Intră înăuntru!

Stareţul a cunoscut după voce că era fratele său. I-a deschis şi părintele Atanasie, cu capul albit şi cu cocoaşa pe care a dobândit-o din căratul greutăţilor, a intrat înăuntru având în spate traista, pungile şi coşurile.

- Cu adevărat, i-a spus Stareţul, semeni cu acela cu tigvuli­ţele: traista până sus, coş pe aici, coş pe acolo, pungă pe aici, sticlă pe acolo. Eşti blindat ca un rac.

Părintele Atanasie nu avea aceeaşi jertfire de sine precum Stareţul. Cu toate acestea însă aducea slujiri preţioase, căci, deplasându-se el peste tot unde era nevoie, le dădea Stareţului şi părintelui Arsenie prilejul de a se ocupa mai mult cu nevoinţa isihastă şi cu Rugăciunea minţii.

Stareţul Iosif nu voia să devină preot, deşi era foarte curat şi neîntinat încă din lume. Şi aceasta pentru ca să nu se preocupe cu Sfintele Liturghii şi cu slujirea preoţească şi astfel să poată avea mintea nerăspândită şi să se poată dărui cu totul lucrării Rugă­ciunii minţii. Atât de mare era dorinţa sa de liniştire, încât nu-l atrăgea marea vrednicie şi Taină a Preoţiei, pe care nu o descon­sidera deloc, de vreme ce este centrul întregii vieţi bisericeşti ortodoxe.

De aceea, îi spunea părintelui Arsenie:

- Dacă vom deveni preoţi toţi, ne vor spune: „Vino la această colibă ca să liturghiseşti, mergi la priveghere la cutare schit, vino la cutare mănăstire...". Şi în felul acesta nu ne vom putea păstra rânduiala. Prin urmare nu ne trebuie Preoţia. Vom găsi noi un preot ca să ne facă din când în când Sfânta Liturghie, pentru a ne putea împărtăşi cu Preacuratele Taine.

Deşi părintele Atanasie avea o rezistenţă mai presus de fire şi era un mare iubitor de osteneală, cu toate acestea era nepu­tincios în războiul cu gândurile. Nu rostea Rugăciunea neîncetat, aşa cum învăţa Stareţul, şi din această pricină era mult chinuit de acest război. Ba mai făcea şi neascultări şi adeseori îşi săvârşea voia proprie. Şi astfel cădea în deznădejde, dar din fericire era Stareţul care îl sprijinea.

Pentru părintele Atanasie se ruga în afară de Stareţul Iosif, părintele Arsenie şi ieromonahul Efrem. Odată Stareţul a spus:

- Astăzi m-am rugat pentru Atanasie atât de mult, încât este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu-l miluiască.

A fi părinte duhovnicesc este o nevoinţa grea, căci părintele duhovnicesc trebuie nu numai să dea pilda cea bună, dar să şi rabde neîncetat neputinţele şi greşelile fiilor săi duhovniceşti. Cât de ostenitoare este lucrarea părintelui duhovnicesc şi ce mari răspunderi are! De vreme ce, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, „mai grea decât toate este povăţuirea sufletelor".

Griji, osteneli, ispite, întristări, suspine, temeri, nelinişti, agonii, rugăciune cu lacrimi, sfătuiri, mângâieri, mustrări, toate acestea caracterizează viaţa părintelui duhovnicesc. Părintele duhovnicesc şi stareţul suferă foarte mult până când Hristos ia chip în fiii săi duhovniceşti. Deoarece fiecare om este diferit şi se deosebeşte unul de celălalt, precum bumbacul de fier. Unele suflete se lasă convinse cu multă uşurinţă, pe când altele au nevoie de cuptorul ispitelor pentru a se înmuia. Şi cu cât caracterul uceni­cului este mai dificil, cu atât mai grea este lucrarea duhovnicului şi a stareţului. Cu privire la acest subiect Stareţul scria din experienţa sa:

„Cel mai bine ar fi fost ca toţi să aibă un caracter bun, să fie smeriţi şi ascultători. Dar dacă se va întâmpla ca cineva să aibă firea mai tare decât fierul, să nu deznădăjduiască. Este nevoie de luptă, dar cu Harul lui Dumnezeu poate birui. Dumnezeu nu este nedrept ca să ceară altceva decât ceea ce a dat. în măsura în care a dat darurile, în aceeaşi măsură cere şi lucrarea lor”.

Ca om, părintele Atanasie se abătea de la calea cea dreaptă, dar Dumnezeu vedea ostenelile pe care le făcea pentru obşte, şi mai ales stăruinţa lui în pocăinţă şi dorinţa lui de îndreptare. Uneori, când Stareţul se pornea să-l ocărască, părintele Atanasie spunea cu smerenie:

- Loveşte-mă, Gheronda, ca să mor odată!

Cu toate acestea, în ciuda caracterului său dificil, părintele Atanasie l-a slujit cu multă sârguinţă pe Stareţ. Fapta cea bună pe care o făcea părintele Atanasie era că, deşi întâmpina greutăţi atât de mari în viaţa duhovnicească, cu toate acestea nu şi-a părăsit Stareţul, ci a rămas în ascultarea mucenicească până la capăt. Astfel, încet-încet, căzând şi mereu ridicându-se şi punând început bun, a ajuns la cunoaşterea propriei sale slăbiciuni. Şi cu ajutorul acesteia a putut răbda continua pedagogie a Stareţului. Astfel a ajuns la o adâncă smerenie, iar pe aceasta s-a clădit lepădarea de sine.

Deoarece părintele Atanasie se ostenea mereu cu căratul, se întorcea de multe ori la ore nepotrivite. Din această cauză, ca să nu deranjeze tipicul obştei, Stareţul Iosif i-a făcut o colibă mică în afara chiliei. Aşadar, în această chilie micuţă avea o sobă şi două scânduri în loc de pat. Abia de mai prisosea puţin loc ca să-şi facă metaniile.

Părintele Atanasie venea foarte ostenit de la ascultarea sa, îşi făcea îndatoririle duhovniceşti, după care îl lua somnul stând în genunchi. Adormea pe unde apuca. De multe ori iarna adormea sprijinindu-se de soba încinsă, dar nu se ardea, pentru că îl păzea Dumnezeu.

Uneori, atunci când intra în chilia sa ca să se odihnească după atâta osteneală, găsea acolo şi câte o viperă. El însă îi spunea cu nepăsare: „Dacă vrei, muşcă-mă!". Şi apoi cădea frânt de oboseală ca să se odihnească, iar vipera pleca. Acest om trăia în chip minunat; îl izbăvea Harul lui Dumnezeu.

Părintele Atanasie a ajuns să fie renumit în Sfântul Munte pentru traistele sale uriaşe. Aşa cum am mai spus, umbla noaptea, dar cum reuşea să nu alunece în vreo prăpastie cu greutăţi atât de mari în spate, numai Dumnezeu cunoaşte.

Odată venea de la îndepărtatul Schit al Noii Tebaide. Mănăstirea Sfântul Pavel avea vie acolo, în regiunea Monoxilitis, iar el a mers să ia nişte struguri. Apoi a trecut Muntele de partea cealaltă şi a mers la Mănăstirea Konstamonitu, de unde a luat legume. Apoi s-a mai dus şi pe la încă două mănăstiri şi a luat şi de acolo alimente. La sfârşit a apucat pe drumul de întoarcere, purtând în spate o traistă uriaşă, ce semăna cu un dulap, câteva sacoşe agăţate de centură şi altele pe care le ţinea în mâini. Era mai încărcat decât un catâr.

Şi astfel, împovărându-se din dragoste cu toate aceste alimente, a apucat pe drumul de întoarcere şi a ajuns la arsanaua Mănăstirii Sfântului Pavel. Acolo, zărindu-l pe barcagiu împreună cu fiul său, i-a strigat:

- Unde mergi?

- Merg la Schitul Sfintei Ana.

- Mă iei şi pe mine?

- Te iau.

S-a urcat în barcă cu traista în spate şi, transpirat cum era, s-a gândit: „Să nu scot traista ca să nu răcesc. Mai bine s-o ţin în spate". Fiind foarte ostenit, a aţipit. Însă la o mişcare bruscă a bărcii părintele Atanasie a căzut în mare. Şi deşi fusese marinar, nu ştia deloc să înoate.

- Vai, tată!... S-a dus călugărul, s-a scufundat!...

- Amar nouă, o să mergem şi la închisoare acum!, a strigat deznădăjduit barcagiul.

Din fericire însă, l-au pescuit cu vâslele, l-au ridicat şi l-au pus în barcă. Tot drumul aşa a stat, ud leoarcă şi cu traista în spate; a coborât la arsanaua Schitului Sfintei Ana, iar de acolo a urcat la Stareţul său ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Războiul gândurilor i-a pricinuit o adâncă prihănire de sine şi această lepădare de sine mai presus de fire, care îl făcea să nesocotească orice primejdie.

Aşa cum am mai spus, Părintele Atanasie era foarte chinuit de războiul gândurilor. Uneori aceste războaie deveneau comice. Odată, pierzându-şi răbdarea, părintele Atanasie a spus:

- De vreme ce ispitele nu se mai termină, o să mor şi gata!

- Şi ce-o să faci?, l-a întrebat Stareţul.

- O să fac greva foamei! Nu voi mânca până ce mă va lua Dumnezeu.

- Fă greva foamei!, i-a răspuns Stareţul. Părinte Arsenie, lasă-l să facă greva foamei!

Stareţul era un comandant înţelept. Cu minunatul său dar al discernământului Stareţul a înţeles că nu-l puteau convinge prin cuvintele sale. L-a lăsat, aşadar, să se topească de foame. Iar părintele Atanasie, timp de şapte zile, nici nu a mâncat, nici nu a băut. Stătea în biserică sprijinindu-se într-un toiag şi cu metania în mână. Ne miram şi noi cum de, atât de slab fiind, mai stătea în picioare. Şapte zile fără mâncare, apă şi somn şi încă mai trăia! Era foarte aspru. Deşi trecuseră şapte zile, vedea că încă nu începuse să flămânzească.

- Mănâncă ceva, părinte Atanasie!, i-a spus Stareţul.

- Nu, lasă câinele să moară!

„Las' că te aranjez eu", s-a gândit Stareţul. Apoi a strigat tare, aşa încât să-l audă toţi:

- Părinte Arsenie, fă nişte turte prăjite!

Aceasta a spus-o gândindu-se că astfel va „gâdila" nasul părintelui Atanasie.

A început, aşadar, bătrânul Arsenie să prăjească. Tot locul acela s-a umplut de fum şi de miros. Astfel, la toţi părinţii li s-a făcut poftă de turte şi fiecare a mâncat câte două-trei. Părintele Atanasie privea... La sfârşit nu a mai răbdat din pricina mirosului puternic şi a foamei şi a spus:

- Haide, măi copile, că eu oricum nu mor!

- Ei, de vreme ce nu o să mori, mănâncă!, îi spuse Stareţul.

Uite ai aici turte prăjite.

- Da, Gheronda, voi mânca, că şi aşa nu mor.

- Hai, părinte Arsenie, prăjeşte şi pentru părintele Atanasie care este atât de flămând.

Şi a început să mănânce. A luat o turtă, două, trei, patru, cinci, şase, şapte! Oare unde intrau atâtea? Stomacul să-i fie atât de slăbit din pricina nemâncării, iar el să mănânce acest aluat prăjit! Era un om mai presus de fire. A ajuns la şapte!

- Ei, nu mai prăjesc alta!, a spus părintele Arsenie supărat. Când o să te saturi? Şapte ai mâncat...

- Părinte Arsenie, a răspuns el liniştit, dacă voi mai deschide încă o gaură la centură, vei prăji încă şapte.

Atunci părintele Arsenie a lăsat tigaia şi i-a spus:

- Ia tu tigaia şi prăjeşte! Ia şi făina şi fă-ţi câte vrei!

Şi zicând acestea, s-a ridicat şi a plecat.

Părintele Atanasie, în ciuda neascultărilor şi a ostenelii pe care i-o pricinuia Stareţului, avea şi descoperiri dumnezeieşti. Odată, când toţi părinţii se aflau în bisericuţa lor, la sfârşitul Liturghiei se apropie de Stareţ şi-i spune:

- Gheronda, oare ce să fie ceea ce am văzut? Aşa cum stăteam în strană, l-am văzut pe părintele Efrem cu un toiag în mână, iar de-a dreapta şi de-a stânga eraţi Sfinţia Voastră şi părintele Arsenie.

Atunci Stareţul a înţeles că fusese o descoperire dumnezeiască pentru ucenicul său Efrem. Dar ca să-l ferească de mândrie şi pe el şi pe părintele Efrem, i-a spus:

- Haide, pleacă! Dormi în biserică şi de aceea visezi.

Adeseori unii monahi îi spuneau Stareţului că părintele Atanasie este un adevărat înger, iar el le răspundea:

- Este înger, dar să luaţi aminte să nu-l călcaţi pe aripă.

Iar aceasta o spunea fiindcă uneori părintele Atanasie se mânia.

Până la adânci bătrâneţi părintele Atanasie s-a ostenit foarte mult; o făcea din dragoste ca să-i odihnească pe fraţii săi, pentru a avea răsplată de la Preadulcea noastră Maică. De când obştea s-a mutat la Noul Schit, el a rămas la Chilia Adormirii Maicii Domnului până aproape de sfârşitul vieţii sale.

La bătrâneţe, când starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit, Stareţul Iosif i s-a arătat în vis şi i-a spus să se închinovieze la Mănăstirea Filotheu.

Îi putreziseră picioarele din pricina mersului pe jos şi a mâncărurilor necurate pe care le mânca. Tot ce era necurat, părintele Atanasie mânca. Şi aceasta o făcea din pricina marii lui smerenii. Astfel, i-au putrezit picioarele în aşa hal, încât găurile îi ajunseseră până la os. Îl mâncau viermii de viu. Rănile îi miroseau atât de urât, încât nu puteai nici măcar să le priveşti.

Părinţii de la Mănăstirea Filotheu îşi amintesc că, deşi părintele Atanasie nu putea să păşească, cu toate acestea se plân­gea că nu-i dădeau vreo ascultare şi striga:

- Părinţilor, nu mă lipsiţi de răsplată!

Chiar şi paralizat fiind, nevoitorul Atanasie voia să se ostenească, pentru a nu se lipsi de răsplata sa cerească. Astfel a devenit o pildă luminoasă pentru fraţii din mănăstire. Mulţi sunt cei ce s-au smerit când i-au văzut nevoinţa. Chiar şi acum, după atâţia ani, şi-l amintesc pentru nevoinţa sa şi pentru eroicele sale isprăvi ascetice.

Părintele Sava Filotheitul se străduia să-i aline puţin durerile şi să-i cureţe rănile, dar starea lui era înfricoşătoare. Viermii se ascundeau în cărnurile sale putrede ca într-un burete. O, cât de urât mirosea, atât el, cât şi chilia sa, din pricina viermilor şi a cărnurilor sale putrede, de vreme ce picioarele i se cangrenaseră într-un stadiu avansat! însă părintele Atanasie a făcut răbdare până la sfârşit fără să murmure. A plecat din această viaţă ca un mucenic.

În 1983 a fost nevoie să ies din Sfântul Munte şi părintele Atanasie a folosit acest prilej pentru a se întoarce înapoi, la iubita sa chilie de la Noul Schit, acolo unde trăise atâţia ani ca ascet, acolo unde adormise Stareţul şi fratele său. Însă acum nu mai putea merge pe picioare. îi putreziseră până la os.

Cu toate acestea a plecat de la Filotheu, dar după o jumătate de oră de mers, nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit la pământ, între nişte rugi, rămânând singur şi neajutorat. Au trecut zile întregi până când părinţii l-au găsit. Apoi m-au înştiinţat să mă întorc la mănăstire. îndată ce am ajuns la mănăstire, am şi alergat la locul unde se afla. Când l-am găsit, i-am spus:

- Hai, părinte Atanasie, întoarce-te la mănăstire! (Avea o slăbiciune pentru mine, mă iubea mult).

- Pentru tine mă voi întoarce. Altfel nu m-aş mai întoarce.

- Unde te duceai?

- La chilia mea de la Noul Schit.

- Dar Sfinţia Ta nici picioarele nu le poţi târî. Te-au găsit după atâtea zile căzut şi dacă n-ar fi dat de tine atunci, ai fi murit ca un câine în vie. Vino să rămâi la noi! O să te pomenim, îţi vom face patruzeci de Liturghii. Rămâi în chinovie, ca să pleci de aici ca un vieţuitor de chinovie. Stareţul se va bucura.

- Ei, atunci să mă întorc.

A primit să se întoarcă, ca să nu moară făcându-şi voia proprie. Era şi un adevărat ascultător.

Nu au trecut multe zile şi a adormit la 11 septembrie 1983, la vârsta de şaptezeci şi şase de ani. A adormit ca un ascultător, ca vieţuitor de chinovie, răbdând fără să murmure dureri înfricoşă­toare, în smerenie adâncă. A avut un sfârşit cuvios. A plecat să-l întâlnească pe iubitul său Stareţ şi frate. A plecat să se desfăteze de roadele ostenelilor sale muceniceşti şi ale nesfârşitelor sale călăto­rii şi cărăuşii.

Iar egumena Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ce a rânduit ca să-l slăvească? S-au aflat la înmor­mântarea lui trei episcopi. Chiar şi egumen să fi fost, tot nu ar fi avut la înmormântarea sa trei episcopi. Dar aceasta a iconomisit-o Preadulcea noastră Maică.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 133-142)