Chilia „Sfântului Gheorghe” – Colciu semăna oarecum cu simplitatea de la Pocrov, dar sădită altfel – în Athos, deasupra mării, pe o buză de munte. Era primăvara anului 2002. Până să-l întâlnesc pe starețul Dionisie, i-am cunoscut pe părinții chiliei care m-au primit cu multă dragoste, ca și pe unul dintre ai lor. Totul era simplu și vechi: bisericuța, trapeza, chiliile erau parcă înrămate de timp, lipsite de sclipici și slavă.

Pe părintele Dionisie l-am zărit pentru prima dată venind la vecernie. Mergea ținându-se de balustradă; deși era orb, pășea cu aceeași vioiciune pe aceeași pași de multe decenii.  

La fiecare slujbă de noapte nu numai că era treaz, dar avea acea trezvie a minții. Dacă citețul strâmba din pricina oboselii vreun cuvânt, bătrânul îl zicea din nou foarte clar.

Ce nu pot uita sunt diminețile acelea cu miros de pin când ieșeam de la Utrenie și sărutam mâna părintelui, iar apoi îl petreceam cu privirea cum urca la chilie pentru a-și duce mai departe dialogul cu Dumnezeu.

M-am simțit atât de binecuvântat când m-a chemat în chilia lui, pentru că îi cerusem un cuvânt de folos. „Smeritu-m-am și m-am mântuit!” a fost toată revelația pe care am primit-o de la acest părinte sfânt. Erau gândul și simțirea pe care le-a sădit în sufletul său de-a lungul unei vieți în Gradina Maicii Domnului și care au rodit într-atât încât atunci când ți le oferea nu erau un simplu cuvânt, ci un dar duhovnicesc.