Așa și vestitul acesta Ilarion, neluând seama la necredința părinților săi, ca un trandafir crescut în chip mai presus de fire între spini, s-a făcut râvnitor al petrecerii și vieții Marelui Antonie. Și fiind un băiat de cincisprezece ani, părăsind cetatea sa, care era aproape de Gaza, vine cu râvnă la Antonie cel Mare, care încă petrecea în părțile egiptene. Acesta, văzându-l pe băiat cu ochi duhovnicești și cunoscându-l că este „vas al alegerii”, după două zile de la venirea lui îl tunde pe el și îl trimite monah. Încingându-l pe el cu tunică de păr și cu mantie și învățându-l pe el canonul petrecerii celei monahicești și ce trebuie să lucreze pentru a fi învrednicit de împărăția cerurilor, îl îndeamnă pe el să se întoarcă acasă în patria lui, iar Antonie pleacă în pustiul cel mai dinlăuntru, din pricina tulburărilor celor ce veneau și îl lipseau de seninătatea liniștii.

Iar Ilarion, ajungând în Palestina, și părinții lui murind după puțin timp, i-au lăsat lui Ilarion și casei avere multă. Dar el, împărțind toate celor lipsiți, adunând comoară în cer, a dobândit liniștea dragă lui, dorind pustia. Și, sălășluindu-se într-o peșteră, avea drept hrană când cincisprezece smochine pe zi până seara, când ierburi sălbatice, când linte înmuiată în apă. Dar fiindcă această petrecere aspră îi aducea trupului slăbiciune, se împărtășea și de puțină pâine. După destui ani, când a ajuns la vârsta de șaizeci de ani se împărtășea de cereale și legume cu puțin ulei, îngrijindu-se și tămăduind astfel slăbiciunea trupului.

Dar ispitele și vicleșugurile și închipuirile de la vrăjmașul cel urâtor de bine pe care le-a răbdat, cine poate să le spună, spaimele și poftele și toate câte seamănă viclenia iscusită în rele a aceluia pe care dreptul le punea pe fugă prin chemarea numelui lui Hristos și pecetea crucii, zicând împreună cu David cele ale lui David: „Când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu”[1] chinuindu-se cu postiri și privegheri și dormit pe jos și diferite alte aspre nevoințe și însuși încrezându-se lui David, și trupul îl smerea, și pe demoni îi alunga.

Dar fixând un cort mic în fața peșterii în care petrecea, demonul a stârnit împotriva lui tâlhari în puterea nopții. Dar Dumnezeu care îi apără pe robii Lui, îi lovește pe tâlhari cu orbire și, având sub ochii lor pe cuvios și cortul, nu puteau să-i vadă, ci precum zice Isaia, au bâjbâit ca orbii pe lângă zid și ca cei care nu au ochi bâjbâie[2]. Așa și aceștia, bâjbâind, a trecut noaptea. Și când s-a făcut ziuă, în zori, îl văd pe cuviosul. Nedumerire și uimire i-a cuprins și atunci au priceput ei că putere dumnezeiască era cea care le-a zădărnicit lor atacul, iar pe sfântul l-a păzit teafăr.

Apoi fățărnicind prietenia sau și glumind ziceau: Dacă te atacau tâlharii ce le-ai fi făcut? Iar el le-a răspuns blând și vesel: Și ce frică de tâlhari va să fie celui gol? Iar ei ziceau: Cuțitul nu cruță nici pe cel gol. Iar fericitul a zis: Cel ce este gata de moarte nici de cuțit nu se teme niciodată. Acestea auzindu-le tâlharii și străpungându-se, și-au mărturisit nelegiuirea pe care au pornit-o asupra lui și au cerut iertare. Iar el învrednicindu-i de iertare și povățuindu-i, i-a slobozit.