Pelerinajul recent încheiat (8-16 octombrie 2022) la Iași a fost, probabil, cel mai frumos din ultimii ani. După doi ani de restricții, pelerinii au venit în număr foarte mare, dar au și creat o atmosferă unică. Am observat cum și unii critici „de serviciu” ai pelerinajului au mai înmuiat tonul, ba chiar au venit cu soluții pentru extinderea sărbătorii și în alte zone ale orașului. Ca să nu mai vorbesc despre presa care, în majoritate covârșitoare, s-a concentrat cu adevărat pe miezul pelerinajului, cu multe relatări de suflet, cu accent pe trăirile pelerinilor. Le mulțumim și pe această cale!

***

De fiecare dată, după un astfel de moment, încerc să iau aminte la lucrurile bune și la cele mai puțin bune. Să știu ce avem de continuat anii următori și ce avem de schimbat. Dar, mai ales, să sesizez specificul sărbătorii pentru că, deși hramul este același, fiecare an aduce cu sine ceva deosebit. Mi s-a părut că sărbătoarea de anul acesta a fost marcată de multe… să le numim... coincidențe!

Am să mă dau pe mine de exemplu, mai întâi. Știu că s-a sesizat, anul acesta, lipsa mea din „fața microfoanelor”, în calitate de purtător de cuvânt. Faptul a fost cauzat de motive medicale care m-au ținut fizic departe de evenimente. Dar implicarea mea a fost regândită pe alte coordonate. Eram tare necăjit că nu voi putea nici măcar pe 14 octombrie să ajung la Catedrală. Și, coincidență sau nu, starea de sănătate s-a îmbunătățit subit în seara zilei de 13 octombrie, reușind să ies din casă. A fost bine cât să mă pot deplasa, chiar dacă încă aveam dureri. Inclusiv a doua zi, până la prânz, a fost mai bine.

Nu pot să nu cred, așadar, că Sfânta Parascheva a mijlocit pentru a putea fi și eu prezent măcar la ceea ce constituie miezul sărbătorii. Am rugat-o să nu mă lase departe, amintindu-i, în rugăciunile mele, că și atunci când am fost un an preot misionar în Spania, tot am avut bucuria să o prăznuiesc – întrucât Mănăstirea Vilaller, unde am fost găzduit, are chiar hramul Sfintei și deține o pernuță care a stat sub capul ei pentru o vreme.

***

Suntem într-o perioadă marcată de război, de conflicte, de dezbinare și de ceartă. La pelerinaj, deloc întâmplător, s-a evidențiat exact opusul a ceea ce marchează, de regulă, spațiul public românesc. Oameni de diferite vârste, profesii sau convingeri care au stat alături. Oameni care aveau, preț de câteva ore, un țel comun. Care se ajutau unii pe alții. Care comunicau firesc. Deschiși să primească ajutor și îndrumare. Dispuși să... coincidă!

„E multă pace” – aceasta este expresia prin care atmosfera pelerinajului era descrisă chiar și de cei ce doar treceau prin zonă, din pură curiozitate. Un duh de pace plutea peste tot, mai ales în curtea Catedralei. Era ceva ce liniștea și mângâia. A fost ca o încredințare că se poate trăi și altfel. Că mai există momente care ne unesc. Dar, pentru aceasta, trebuie să ne îndreptăm pașii și privirile tot mai insistent spre Dumnezeu și să-L urmăm ca simpli pelerini pe acest pământ, lăsându-ne ghidați de către sfinții Săi.

***

Baldachinul din curtea Catedralei, care a adăpostit pentru o săptămână sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva și ale Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, a fost asemănat cu „o gură de Rai”. Mai ales de către pelerinii tânjind să ajungă, după ore de osteneală, măcar pentru câteva clipe acolo. Se vedea pe chipurile multora, când ieșeau, o bucurie nepământească.

Și, iată, o nouă coincidență. Primii oameni au pășit în grădina Edenului, sădită de Dumnezeu pentru ei (Facerea 2, 8), pe când pomii erau în plină toamnă, încărcați de roade (de aceea și anul bisericesc începe cu luna septembrie). Căderea omului a atras cu sine închiderea Raiului, care nu a mai fost deschis decât după moartea pe Cruce a Mântuitorului, Cel Ce a sfărâmat porțile iadului și a scos de acolo pe Adam, pe Eva și pe toți cei ce au ales să-L urmeze.

Sfânta Parascheva este prăznuită chiar în mijlocul toamnei (14 octombrie) – fapt ce ne amintește de această originară grădină a Edenului. Iar Sfântul Cuvios Paisie este prăznuit pe 15 noiembrie – adică în prima zi a postului Nașterii Domnului, Cel Ce a făcut ca peștera de la Betleem să fie un colțișor de rai pe pământ.

***

Anul acesta, pe 24 februarie, s-a declanșat așa-zisa „operațiune specială”, cea care a însângerat atât de mult pământul Ucrainei. Cu un an înainte, mai exact pe 25 februarie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române lua decizia ca anul următor (adică 2022) să fie „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”. Alegerea Sfântului Paisie a fost una firească, având în vedere impactul lucrării sale duhovnicești în Ortodoxia românească. Dar, iarăși coincidență?!, Sfântul Paisie Velicovschi este un ucrainean originar din Poltava, școlit la Kiev, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale pe pământ românesc și care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă cu prilejul împlinirii unui mileniu de la încreștinarea rușilor, adică în anul 1988! Un om care a adunat, în jurul său călugări proveniți din peste 20 de țări europene. Iată, așadar, o lucrare (și profetică) a Bisericii, care îndeamnă popoarele să ia aminte la modelul sfinților și să caute unitatea întru Dumnezeu, singura de nezdruncinat.

***

S-a vorbit despre un „pelerinaj al recordurilor”. Fapt care, în sine, nu înseamnă nimic, dacă nu există și un impact real, duhovnicesc, la nivelul fiecărui suflet de pelerin. Totuși, nu putem să nu constatăm că s-a consemnat acest aflux record de pelerini sau de credincioși participanți la Sfânta Liturghie de pe 14 octombrie chiar în perioada în care românul dovedește tot mai multă lehamite când vine vorba despre manifestații publice de orice natură. În genere, românul este acuzat de neimplicare civică, de pasivitate sau de lipsă de reacție la provocările deloc mici ale acestei perioade. De data aceasta poate că e vorba despre altceva, despre o atitudine care poate să... coincidă cu o strategie străveche.

Cu secole în urmă, boierii din sfatul țării îi reproșau Voievodului Neagoe Basarab, într-un moment extrem de critic: „Măria Ta, ţara nu se conduce cu «Doamne, miluieşte!»”. Însă, Dumnezeu a lucrat în acea noapte de 21 septembrie 1520 și nu a mai avut loc plănuita invazie a turcilor (a se vedea articolul scris de Sergiu Ciocârlan, «Când o țară se conduce cu „Doamne, miluiește!”», publicat în „Ziarul Lumina”, ediția din 10 octombrie 2021). Poate că și pelerinii de azi – și alții asemenea lor – au reținut îndemnul Sfântului Neagoe Basarab: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă Singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Vremurile ce vor veni ne vor lămuri și despre aceasta.

***

Coincidență sau nu, cei care, an de an, sunt preocupați până la obsesie de banii donați de pelerini sunt taman aceia care nu donează nimic. La un reportaj al unei televiziuni locale, în care se relata despre pomelnicele lăsate de pelerini, un domn cu inițialele B.V. comentează la postarea de pe Facebook a știrii: „Sunt curios în care verset din Scriptură Cristos ia mită!”.

Evident, pelerinii nu dau „mită” și nici nu fac din donația lor comerț cu Dumnezeu. Harul nu se poate cumpăra. Dar subiectul e interesant, pentru că ceea ce vrea să ne spună B.V., de fapt, e că Mântuitorul, în timpul vieții Sale pe pământ, n-ar fi primit nici un fel de ban, nimic material. Se vede că domnia sa nu cunoaște exact Scriptura pe care o invocă. Iată cum sună începutul capitolului 8 din Evanghelia după Luca: „Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; și unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, și Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor” (Luca 8, 1-3). „Le slujeau din avutul lor” – căci și ucenicii aveau nevoie de mâncare și altele de firească trebuință.

Iuda Iscarioteanul era chiar un fel de „casier” al ucenicilor adunați în jurul lui Hristos. Despre el ne spunea Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan că „era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6). Ca să nu mai pomenim despre cum arătau comunitățile creștine la începuturi: „Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Faptele Apostolilor 4, 34-35). Așadar, o încredințare totală a bunurilor materiale către Biserică, cu desăvârșită nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Evanghelia este cea care inspiră, așadar, și pe donatorii de azi. Cei care vor – căci nu se cere nimănui nimic! – lasă și un dar împreună cu pomelnicul, iar donația lor este folosită, ulterior, tot spre folosul oamenilor, a celor mai nevoiași, în special.

***

În fiecare an, ca o „tradițională coincidență”, florile de la baldachinul Sfintei Parascheva s-au asortat perfect cu veșmintele Cuvioasei – deși niciodată iconarii, părinții de la Catedrală și specialiștii florari de la București nu au discutat înainte aceste detalii.

Anul acesta, florile au fost în culori pastel cu roz, alb și cu un contrast fin de albastru, bleu. Iar când, ca ultim amănunt, s-a așezat icoana Sfinților Parascheva și Paisie la baldachin – s-a observat cum veșmintele celor doi sfinți cuprindeau tocmai… cele patru culori mai sus amintite!

***

Voi ce alte „coincidențe” ați sesizat? M-aș bucura să mi le semnalați.