În viața monahală este ușor să-ți dai seama care ar putea fi starețul tău, însă cum putem să-l aflăm în viața noastră din lume? Unde ne-am putea afla „starețul” în afara vieții monahale?

Aceasta a fost întotdeauna o întrebare importantă în viața Bisericii și îmi aduc aminte de Sfântul Simeon Noul Teolog care spunea că starețul trebuie căutat cu lacrimi. Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea unul, și dacă nu-l afli, atunci vorbește-I direct lui Dumnezeu, deșartă-ți inima înaintea Lui cu lacrimi, și Însuși Dumnezeu va fi Învățătorul tău. Ceea ce spun acum e puțin cam riscant și periculos, dar e ușor să ne închipuim că în zilele noastre nu mai există stareți. Însă dacă suntem smeriți, putem face din oricine un prorooc, pentru că dacă ne apropiem cu inimă smerită și cu încredere, atunci Dumnezeu ne va vorbi prin el.

Îmi amintesc că părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău un proroc!”. Adică, apropie-te cu credință și încredere, și Dumnezeu îl va insufla să-ți dea cuvânt. După cum spuneam mai înainte, pocăința adevărată dovedește că Dumnezeu este drept și binecuvântat în toate căile Sale, și că noi suntem niște mincinoși. De mult ori se întâmplă ca noi, duhovnicii, să nu știm ce spunem. Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.

O fetiță de 12 ani mi-a spus în spovedanie: „Uneori am gânduri de mândrie, spuneți-mi ce să fac”. Și i-am zis: „Mulțumește-I Domnului pentru toate câte a făcut pentru tine, mulțumește-I pentru fiecare răsuflare pe care ți-o dă”. Și fetița aceea mi-a „înhățat” cuvântul și a plecat bucuroasă!

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 30-31)