Te pregătești să călătorești în Țara Sfântă a Domnului. Ai ascultat, spui, conferința vlădicăi Nectarie despre pelerinajul trecut, și asta te-a încurajat și mai mult ca să-ți înfăptuiești hotărârea cea bună. Ai dorit, însă, ca înainte de Nașterea Domnului să mai afli câte ceva despre peștera de la Betleem, acest palat pământesc al Împăratului Ceresc.

Cea mai slăvită dintre toate peșterile din lume se află la marginea orașului Betleem. Un drum bun, alb ca varul, îi duce pe închinători din Ierusalim la Betleem. Nouă, însă, nu ne era de drum; cu ochii priveam drumul, iar cu gândurile gândeam la acea sfințită peșteră. De jur împrejur, stânci; pe lângă drum, ceva verdeață, ceva vii, ceva măslini, ceva lanuri de grâu, dar mai mult stânci, însă de asta ne era nouă? Ochii noștri alunecă peste toate acestea, iar sufletul așteaptă să vadă acea dragă peșteră. Trecem pe lângă mănăstirea Sfântului Ilie, unde înțelepții de la Răsărit au înnoptat întorcându-se de la Betleem și unde au primit semn din Cer să nu se ducă la Irod, ci să se întoarne pe altă cale la casa lor. Intrăm în Betleem, în Bet Lehem, care înseamnă „Casa pâinii.” Tainic și plin de înțelesuri nume al cetății în care S-a născut Cel ce a spus despre Sine: Eu sunt pâinea vieții. Oraș arab. Toți numai arabi; numai pe ici, pe colo, câte un grec sau câte un evreu. Mulți vorbesc și rusește; au învățat din pricina miilor de închinători ruși care au venit aici. Ai noștri vorbesc cu ei rusește, și cum-necum se înțeleg. Ne înconjoară; ne oferă mătănii, icoane, cruciulițe din sidef și felurite obiecte din lemn de măslin. Asta vând; din asta trăiesc. Și astfel, tot orașul trăiește de pe urma lui Hristos – și asta nu de curând, ci de multe veacuri. Toate acestea însă nu prea ne interesează acum; ochii noștri caută acea slăvită peșteră. „Unde e sfânta peșteră?” – întrebăm. Ne călăuzesc pe o stradă lungă, lungă, și ne bagă într-o biserică mare cu o mulțime de stâlpi din marmură.

Aceasta este, deci, peștera – chiar în biserică, împăratul Justinian a înălțat această mare biserică deasupra peșterii, la jumătatea unei mii de ani după nașterea lui Hristos. Ne coborâm, pe câteva trepte, sub podeaua bisericii – în peșteră. Inima ne tremură și ne arde. În această peșteră rece a început să bată pentru prima oară Inima cea mai caldă ce a bătut pe pământ vreodată. Fiecare bătaie a acestei Inimi a însemnat dragoste, și numai dragoste, față de neamul omenesc. La dreapta, un altar cu multe candele din aur și argint. Aici S-a născut El, din Preacurata Fecioară Maria. La stânga, alt altar, tot cu multe candele. Aici a fost ieslea; și aici a stat El întins în fașă, pe paiele din iesle. Mulți din închinătorii noștri au început să plângă de fiorul inimii. Zis-a Dumnezeu prin prorocul: „și voi lua inima cea de piatră din trupul vostru și voi da vouă inimă de carne” (Iezechiel 36, 26). Dacă este pe lume vreun loc în care inima de piatră se face moale ca ceara încălzită, această peșteră este. Peștera este, ca atare, strâmtă și întunecoasă. În Țara Sfântă sunt foarte multe peșteri mai largi și mai frumoase. Sunt unele bune pentru vite; sunt altele unde locuiesc oameni; mai sunt și altele care au slujit drept morminte, însă Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, pogorându-Se de pe tronul veșnic al strălucirii pe pământ, nu a ales nici dintre peșteri pe cea mai mare, mai luminoasă și mai comodă. O, câtă smerenie! Câtă umilire de dragul nostru! Drept aceea, cădem în genunchi cu toții și facem metanii înaintea Lui, a înțelegerii Veșnice și a Dragostei Veșnice. Iar sufletele noastre se înalță din peștera aceasta către El, împăratul cerului și pământului, Biruitorul păcatului și al morții. De altfel, ce altceva este pentru noi peștera Lui decât o palmă dată deșertăciunii noastre și o mărturie trainică a măreției Lui? El, El, Domnul înviat și viu, călătorește nevăzut împreună cu noi, ca oarecând împreună cu cei doi ucenici ai Săi în Emaus.

Și noi simțim prezența Lui, și ne bucurăm de fiecare pas. Când am cântat troparul Nașterii, un închinător a strigat: „Hristos S-a născut!” Și noi toți: „Adevărat S-a născut!” Și a răsunat peștera toată precum un mare clopot. După aceea, am ieșit și am mers la Mitropolitul grec în vizită, și așa mai departe, și așa mai departe. Dar sufletul nostru a rămas în sfânta Peșteră, și sfânta Peșteră a rămas în sufletul nostru până în ziua de astăzi.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, București, 2002,  pp. 199-201)