Plecăm din Marea Lavră pe şoseaua ce înconjoară vârful Muntelui şi duce la Căreia. Mergem mai mult prin păduri de castan şi alte foioase. Ne aflăm în partea de nord a peninsulei Athos. Drumul străbate pante abrupte, coline împădurite şi văi umede, cale de peste 15 km. în dreapta, spre malul mării, se află „Izvorul (Aghiasma) Sfântului Atanasie”. Se spune în istoria Muntelui că, fiind foamete mare în Lavra, cuviosul mergea după hrană spre Kareia. Aici l-a întâlnit Maica Domnului şi i-a spus: „Atanasie, întoarce-te la mănăsti­rea ta şi vei afla de toate”. „Pe ce voi cunoaşte aceas­ta?”, a întrebat el. Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Loveşte cu toiagul în stâncă şi va izvorî apă”. Şi a făcut aşa. Apoi, prin minune, a izvorât apă din piatră, din care beau sihastrii şi pelerinii. Iar cuviosul, întorcându-se la mănăstirea sa, a aflat hambarele pline cu grâu, vin şi untdelemn.

Nu departe de „Aghiasma Sfântului Atanasie”, se află o chilie românească într-o poiană deasupra mării, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Cândva se che­ma „Chilia Turlutiu”. Ultimul călugăr român nevoitor aici a fost Ieromonahul Climent cu doi ucenici ai săi. El purta grijă şi de „Izvorul Sfântului Atanasie”. Apoi, murind el şi ucenicii lui, chilia a rămas pustie. În pre­zent este locuită de călugări greci.

Şoseaua trece pe lângă arsanaua (portul) Mănăstirii Lavra şi pe lângă turnul de piatră numit „Morfono”, în jurul căruia se află câteva chilii. Nu departe de aici se văd ruinele unei mănăstiri latine zidită în timpul ocupării Bizanţului de către cruciaţi (1204-1261), când au fost siliţi şi călugării athoniţi să treacă la uniaţie sub patriar­hul Ioan Vecos.

Restabilindu-se imperiul de răsărit, călugării latini s-au reîntors în apus, iar mănăstirea lor a fost incendiată. Câteva din chiliile acestei mănăstiri au fost cumpărate în secolul XVIII de un mare duhovnic moldovean din Mănăstirea Neamţ, anume Luchian, care le-a reparat şi le-a locuit cu călugări români. Duhovnicul Luchian era vestit pentru milostenia şi sfinţenia vieţii lui. El avea numeroşi fii duhovniceşti de toate neamurile. După anii 1930-1940, bătrânii noştri nemaiavând ucenici, chiliile au rămas pustii şi au intrat în posesia monahilor greci.

Lăsăm şoseaua în dreapta şi urcăm la stânga pe valea pârâului Lacu, pe un drum de pădure. Ici-colo apar chilii sihăstreşti, înconjurate de grădini cu livezi de măslini, viţă-de-vie, zarzavaturi şi chiparoşi. Adevărate colţuri de rai. În partea de nord a Muntelui, panta este calmă, împădurită şi foarte prielnică vieţii monahale. În această parte s-au stabilit cei mai mulţi călugări români, fiind mai legaţi de natură, de mediul înconjurător.

După un ceas şi jumătate de urcuş domol, ajungem la Schitul românesc Lacu. Este un schit mic, cu viaţă idioritmică, cu o frumoasă biserică de piatră, cu hramul Sfântul Mucenic Dimitrie, ce se înalţă pe un mic platou situat pe malul stâng al pârâului. Schitul a fost înfiinţat în secolul XVIII de câţiva călugări de la Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi din mănăstirile basarabene.

În anul 1760, Schitul Lacu a fost reînnoit de către un ieromonah moldovean, anume Daniil. În secolul XIX a fost din nou reînnoit de ieromonahul Nicolae şi schimonahul Iustin, călugări basarabeni. în secolul XVIII, Schitul Lacu avea peste 30 de chilii, în care se nevoiau până la 80 de călugări sihastri. În secolul XIX numărul chiliilor şi al monahilor de la Lacu se menţine acelaşi, fiind a doua aşezare monahală românească, ca mărime, după Prodromul, care număra peste 120 monahi.

Cei mai vestiţi sihastri, duhovnici şi „dichii” ai Schitului Lacu, în secolele XVIII-XIX, au fost: ieromo­nahul Daniil, ieromonahul Nicolae, schimonahul Iustin şi înaintaşii lor, Anastasie, Dositei şi Vlasie (sec. XVIII); duhovnicii Leontie, Dionisie şi Luchian (sec. XIX).

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX se stabilesc la Lacu câţiva duhovnici moldoveni vestiţi cu ucenicii lor, cu metania din Lavra Neamţului. Aceştia construiesc chilii noi, adună zeci de ucenici foarte nevoitori şi creează un curent profund de reînnoi­re duhovnicească în rândul monahilor români de la Lacu şi din împrejurimi.

Iar nevoinţa lor era aceasta: Toată săptămâna se linişteau singuri la chiliile lor, în tăcere şi cu neîncetată rugăciune, primind mâncare o dată pe zi, seara. Pravila şi-o făceau după tipic, singuri cu ucenicii lor, la para­clisele de la chilii. în ajunul Duminicilor şi sărbătorilor se adunau cu toţii la biserica schitului şi făceau prive­ghere de toată noaptea, iar dimineaţa săvârşeau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau. Apoi luau o gustare împreu­nă şi se retrăgeau la chiliile lor. Duceau într-adevăr o viaţă sfântă, plină de linişte, de bucurie duhovnicească şi de nădejdea mântuirii. Postul, tăcerea, şi, mai ales, citirea Psaltirii şi rugăciunea lui Iisus, formau nevoinţa şi preocuparea lor duhovnicească de fiecare zi. Duhov­nicul Leontie, cu ucenicii săi, îşi zideşte o chilie de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, pe marginea unei prăpăstii aproape de Lacu, iar în sărbă­tori săvârşea zilnic Sfânta Liturghie în limba română şi făcea priveghere de toată noaptea, care dura 10-12 ore. Duhovnicul Dionisie, un basarabean foarte nevoitor, îşi face şi el o chilie pustnicească puţin mai jos de Lacu şi întrece pe mulţi cu nevoinţa sa. Era foarte milostiv, că odihnea şi hrănea sihastrii săraci şi pelerinii din ţară.

Odată cu începutul secolului XX şi schimbarea calendarului (1924), monahismul athonit intră într-o criză generală, care avea să dureze o jumătate de secol. În această grea perioadă decade şi Schitul Lacu, atât spiri­ tual, cât şi material.

Bătrânii se duc din viaţă, călugări tineri nu mai vin din ţară, chiliile, una câte una, se pustiesc şi intră în paragină, la biserică cu greu se mai fac slujbele, doar în sărbători. În anul 1975 Schitul Lacu avea patru monahi bătrâni, al cărui egumen era ierodiaconul Neofit Negară.

Un an mai târziu, Schitul Lacu primeşte trei călu­gări tineri din ţară, anume, ieromonahul Iulian Lazăr şi monahul Meletie Ifrim din Mănăstirea Sihăstria, precum şi monahul Melchisedec Ghiţun din obştea Mănăstirii Putna. Astfel slujbele bisericii se înviorează şi creşte speranţa unei înnoiri duhovniceşti a acestui schit. În prezent Schitul Lacu are şase chilii, din care una cu etaj este egumenia, şi şase părinţi români care se nevoiesc aici şi anume:

1. Ieromonah Serapion Zaharia, preot slujitor şi duhovnic, 58 ani;

2. Ierodiacon Neofit Negară, egumen, 82 ani;

3. Ierodiacon Melchisedec Ghiţun, eclesiarh, 36 ani;

4. Schimonah Ignatie Cornea, bătrân, 84 ani;

5. Monah Serafim Hobincu, econom, 38 ani;

6. Rasofor Rafail Popescu, paraclisier, 48 ani.

Sosim în Schitul Lacu la ora amiezii. Părinţii trag clopotele de bucurie şi ne ies înainte. Ne sărutăm cu ochii în lacrimi. Apoi suntem conduşi în biserica schi­tului. Este o biserică de piatră cu catapeteasmă de mar­mură gri, zidită între anii 1900-1904, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Ne închinăm şi cântăm troparul hramului şi „Apărătoare Doamnă”. Câţi sihastri români uitaţi de noi s-au rugat şi au slujit în această biserică! Mergem apoi în gropniţă şi facem un trisaghion pentru cei adormiţi. Cranii fără nume înşirate pe laviţă sunt astăzi singurele mărturii ale unor mari sihastri români athoniţi de la Lacu. Veşnică să le fie pomenirea fericiţilor sihastri români adormiţi în acest sfânt schit, departe de ţară, dar aproape de Hristos!

La egumenie luăm masa împreună. O masă duhov­nicească sub vârful Athonului! La urmă Părintele Cleopa spune ucenicilor săi de la Lacu un frumos cuvânt de mângâiere. Le vorbeşte despre viaţa pustnicească; cum trebuie să se nevoiască un sihastru la pustie; care sunt ispitele sihastrului şi cum poate birui ispitele şi spori în virtute călugărul ce se linişteşte în singurătate.

Apoi cântăm cu toţii axionul Maicii Domnului şi, în sunetul clopotelor, plecăm pe potecă spre Chilia Provata cale de un ceas, petrecuţi de sihastrii de la Lacu.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 409-412)