Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rusikon) – Athos

 

Cunoscută şi sub denumirea de Rusikon (a ruşilor), Mănăstirea Sfântul Pantelimon este aşezată în partea de sud-vest a peninsulei athonite, între Mănăstirile Xenofont şi Xiropotamu.

Construcţia mănăstirii este ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Prima mănăstire, numită „Mănăstirea Tesaloniceanului” sau „Vechiul Rusikon” se află deasupra mănăstirii noi, lângă drumul ce duce spre Kareia, la o înălţime cam de 250 metri deasupra mării.

Vechiul Rusikon

Vechiul mănăstirea a fost înființată în secolul al XI-lea de călugări greci. Ajungând pustie, pe 15 august 1169, protosul Sfântului acordă Mănăstirea Tesaloniceanului monahilor de la Xylourgou (Schitul Bogoroditsa). Aşezarea a fost reconstruită cu ajutorul împăratului bizantin Andronic al II-lea, după un incendiul din anul 1312.

Mănăstirea s-a bucurat mult de protecţia domnitorilor sârbi. Aici a fost tuns monah principele Raţko, fiul craiului Ştefan Nemania, care a primit numele de Sava.

După căderea regatului sârbesc (1509), văduva craiului Ştefan, Anghelina, s-a tuns în monahism şi a cerut de la Marele Duce rus Vasilie Iovanovici (1505-1333) să ia sub protecţia sa. De atunci legăturile cu Rusia au devenit mai strânse şi numărul monahilor ruşi a crescut, mai ales după alungarea mongolilor din Rusia (1497).

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Cea mai mare parte a clădirilor a ars într-un incendiu din anul 1765.

Noua mănăstire

După incendiul devastator din anul 1765, Patriarhul Samuil I al Constantinopolului a hotărât trecerea mănăstirii în administrarea grecilor şi reconstruirea aşezământului în locul în care se află astăzi, în apropiere de vechea arsana şi turnul Mănăstirii Tesaloniceanului.

Daniile generoase ale mai multor domnitori din Ţările Române, precum Ioan Mavrocordat, Constantin Racoviţă, Grigore Ghica, au dat posibilitatea mănăstirii să se refacă economic. Cu ajutorul lui Scarlat Callimah s-au construit multe clădiri noi, precum şi Katholikonul, care a fost sfinţit în 1805 de Patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea. Contribuţia sa a fost atât de mare, încât în 1806 mănăstirea s-a numit „Chinovia Callimahilor”.

În anul 1803 Mănăstirea este recunoscută drept chinovie prin sigiliul Patriarhului Calinic al V-lea, iar primul egumen al ei a fost ieromonahul Sava de la Mănăstirea Xenofont, originar din Peloponez.

Rusificarea aşezământului

Ultimul egumen grec a fost ieromonahul Gherasim, ales în 1832. Cinci ani mai târziu (1838), puţinii părinţi care mai vieţuiau aici permit închinovierea mai multor monahi ruşi care trăiau în chiliile din Kapsala.

Treptat, numărul ruşilor s-a mărit foarte mult. În 1869 erau deja 250-300, faţă de 190 de greci. Primul egumen rus, arhimandritul Macarie, a fost ales în 1875. În mănăstire au apărut neînţelegeri şi s-a apelat la Patriarhia Ecumenică pentru rezolvarea lor. Dar Patriarhia a recunoscut supremaţia ruşilor şi a numit mănăstirea „Chinovia rusească a Sfântului Pantelimon”. Monahii greci s-au împrăştiat în alte mănăstiri sau chilii athonite. Într-o perioadă de 30 de ani numărul ruşilor a ajuns la 2.000.

Aici au vieţuit Sfântul Siluan Athonitul (între anii 1892-1938) şi Cuviosul Sofronie Saharov (între ani 1926-1938).

Mănăstirea a decăzut mult după Revoluţia din 1917 şi a ajuns pe punctul de a fi părăsită. În 1968 situaţia ei s-a înrăutăţit şi mai mult din cauza incendiului catastrofal care a cuprins-o.

După anul 1989 numărul noilor monahi s-a mărit simţitor, ajungând ca astăzi obştea să fie alcătuită din peste 60 de călugări, în marea lor majoritate ucraineni.

Mănăstirea Sfântul Pantelimon – Athos (galerie FOTO)

De la același autor

Ultimele din categorie