Viața Maicii Domnului – o sinteză pentru omul grăbit

 

Nu se putea ca Maica Vieţii să fie sortită putreziciunii. Taina acestei ridicări la cer a Maicii Domnului a fost descifrată de Apostolul Toma care, prin pronia divină, a cerut să fie deschis mormântul. Şi intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul ei, odor sfânt, care a fost dus ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol. Nu ne rămâne decât să împlinim Testamentul Maicii Domnului, sintetizat în cuvintele: „Faceţi ceea ce vă va spune”, rostite cu prilejul nunţii din Cana Galileii – un memento peste veacuri.

Biografia istorică şi teologică a Maicii Domnului cuprinde patru perioade: 1 – 15 ani; 15 – 28 ani; 29-46 este o perioadă de 18 ani de tăcere, 46-49 ani şi 49 – 60 ani.

Prima perioadă cuprinde trei momente importante: Naşterea Mariei, ducerea ei la templu şi încredinţarea ei de către Zaharia Dreptului Iosif.

Cât priveşte primul moment, potrivit Protoevangheliei lui Iacov, Maria s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana, fiind unicul lor copil, dobândit la bătrâneţe după stăruitoare rugăciuni. Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, se trăgea din seminţia lui Iuda, fiind urmaş al regelui David, iar Ana, mama sa, era fiica preotului Mathan din Betleem, din seminţia lui Aaron.

La 3 ani – potrivit făgăduinţei făcute de Ana încă înainte de zămislire – Maria a fost afierosită Templului din Ierusalim, unde a rămas până la vârsta de 15 ani. Este vorba despre Templul construit de Zorobabel la porunca profeţilor Zaharia şi Agheu în anul 517, pentru că cel construit de Solomon, la îndemnul profetului Natan, a fost dărâmat în 587 de Nabucodonosor; templu avea în preajma lui un aşezământ dispus pe trei paliere destinate fecioarelor, văduvelor şi pelerinilor închinători. Ruda sa, Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, s-a ocupat de creşterea ei spirituală.

La 15 ani, Maria – potrivit tradiţiei evreieşti – trebuia să părăsească aşezământul de pe lângă templu şi să se întoarcă în familie. Numai că, spre deosebire de celelalte fecioare, ea îşi dorea un nou mod de viaţă. Aşa se face că, prin descoperire dumnezeiască, a fost încredinţată de Zaharia Dreptului Iosif, un bătrân în vârstă de 80 de ani, văduv, din Nazaret, tâmplar de meserie. Dreptul Iosif avea, din căsătoria cu Salomeea, șapte fii: patru băieţi – Iacov, Iuda, Simeon şi Iosia, şi trei fete – Salomeea (mama lui Iacov şi Ioan), Estera şi o fiică, al cărei nume nu a fost reţinut de evanghelişti.

A doua perioadă din viaţa Maicii Domnului, cuprinsă între 15 și 28 ani, este indestructibil legată de întruparea Mântuitorului şi cuprinde ca evenimente de mare însemnătate Buna Vestire, vizita de trei luni făcută Elisabetei, rudenia sa, tăierea împrejur şi ducerea Pruncului la Templul din Ierusalim, închinarea magilor, fuga în Egipt, întoarcerea în Nazaret şi pelerinajul la Ierusalim.

Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, anticipată de profetul Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel” (7, 14), Maria a primit-o de la Dumnezeu prin Arhanghelul Gavriil; trupul Domnului S-a zămislit în pântecele Fecioarei odată cu pogorârea Duhului Sfânt peste ea. Sfântul Evanghelist Matei, în cap. 1, v. 18, aduce lămuriri privind momentul: „Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Reţineţi: „Fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Sfântul Evanghelist Luca spune că numai „se socotea” că Iisus este fiul lui Iosif (3, 23). Doar „se socotea”, pentru că în fapt „obârşia lui Iisus este dintru început, din zilele veşniciei”, după cum spune profetul Miheia (5, 1). Lucrul acesta a fost certificat şi de Arhanghelul Gavriil la întâlnirea cu Iosif, căruia i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). Aici avem dovada – rostită nu de un om, ci de îngerul lui Dumnezeu – că zămislirea Maicii Domnului este lucrarea Duhului Sfânt. Iisus nu este copilul lui Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul că un prunc a fost născut dintr-o fecioară, fără tată după firea Lui omenească, care şi după naştere a rămas fecioară. Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a consumat prin iconomia lui Dumnezeu.

Impresionată de cele întâmplate, Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta, care locuia la Ein Karem, localitate situată la 8 km de Ierusalim şi la 130 km de Nazaret, pentru ca împreună să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocaţiei rânduite de Dumnezeu. De remarcat este faptul că la întâlnirea cu Logosul întrupat, pruncul Elisabetei, Ioan, a simţit în glasul Mariei rezonanţa glasului Fiului lui Dumnezeu şi a săltat în pântecele mamei sale. Atunci, Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, a rostit revelator, zicând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42 - 44). Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul Sfânt, a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (Apocalipsa 12, 1), numind-o „Maica Domnului”. Această numire, inspirată Elisabetei de Duhul Sfânt, va deveni pentru Biserică numele consacrat al Fecioarei Maria. Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni, adică până s-au împlinit zilele Elisabetei ca să nască, după care s-a întors la casa ei (Luca 1, 56).

La plinirea vremii (Galateni 4, 4), un moment unic din istorie – actul Naşterii Domnului fiind „unicul act nou sub soare” (1, 9) –, Maria fiind cam de 16 ani, fără să fi cunoscut bărbat, a născut într-o peşteră din Betleemul Iudeii pe Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). Întâiul sau Unul-Născut înseamnă nu numai primul născut, ci şi Unicul, spune Dumnezeu prin profetul Isaia (44, 6). Aşa-zişii „fraţi ai lui Iisus”, despre care se face uneori vorbire, nu puteau fi fiii Mariei, căci Iisus este numit „întâiul născut”, or ei sunt mai mari decât El (Ioan 7, 3). Iisus a suferit umilinţa fizică a circumciziei la opt zile, purtând în trupul Său semnele păcatelor noastre, anticipând prin acest semn Taina Sfântului Botez. La 40 zile, aşa cum prevedea Legea lui Moise, Maria şi Iosif „L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). La Templul din Ierusalim ei au fost întâmpinaţi de un bătrân sătul de zile, pe nume Simeon, căruia Duhul Sfânt îi făgăduise că nu va primi moartea până ce nu-L va vedea pe „Hristosul Domnului” (Luca 2, 26), pe Cel născut din pururea Fecioara Maria. La sfârşitul întâlnirii, Simeon, după ce a rostit rugăciunea „Acum, slobozeşte”, prin care a confirmat o dată în plus că Iisus este Răscumpărătorul sau Izbăvitorul aşteptat, a binecuvântat-o pe Maria, mama Lui, zicând: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35). Sabia adusă în discuţie anticipează Sfintele Pătimiri ale Domnului, care au străpuns şi îndurerat inima Sfintei Fecioare Maria.

„Fuga în Egipt” (Matei 2, 13-23) este momentul care a urmat, în derularea timpului, după închinarea Pruncului la Templul din Ierusalim (Luca 2, 22-38) şi, respectiv, după închinarea magilor (Matei 2, 11). În Egipt, Maica Domnului, Pruncul Iisus şi dreptul Iosif au pribegit timp de 3 ani, moartea lui Irod facilitând întoarcerea lor în Nazaretul Galileei (Matei 2, 21-23).

Următorul episod cunoscut din viaţa Maicii Domnului s-a petrecut pe când Iisus avea 12 ani (Luca 2, 40-52), ea fiind cam la 28 de ani, când împreună cu Iosif „s-au dus de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim” (Luca 2, 41); şi sfârşindu-se zilele prăznuirii, pe când se întorceau ei, Iisus a rămas – încă trei zile – vorbindu-le celor din Templu. Şi când Maria şi Iosif au constatat că Iisus nu i-a urmat în drumul lor spre casă, s-au întors îngrijoraţi la Ierusalim şi găsindu-L, I-au reproşat zicându-I: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa?”. Şi El a zis către ei: „De ce mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu Mi se cade să fiu? Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte: Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu Mi se cade să fiu?” (Luca 2, 48-49, 51).

După acest moment, urmează 18 ani de tăcere atât în viaţa Maicii Domnului, cât şi în viaţa lui Iisus. Este o perioadă în care Iisus nu a frecventat şcolile rabinilor, ci a rămas în Nazaret, lucrând în atelierul lui Iosif. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful istoriseşte că în timpul lui încă se mai păstra o căruţă lucrată de Mântuitorul. Informaţia se găseşte în revista „Studii Teologice”, nr. 5-6/1957, p. 333.

Sfinţii Evanghelişti înnoadă firul biografic pentru Maica Domnului la Nunta din Cana, când Maria, care avea în jur de 46 de ani, stăruie pentru „începutul minunilor şi arătarea slavei Lui”; pentru Mântuitorul, firul este înnodat la Botez, la întreita ispitire şi apoi la Nunta din Cana (Ioan 2, 1-11).

Ulterior, pe Maica Domnului o întâlnim în grupul mironosiţelor care-L urmau pe Iisus şi pe ucenicii Lui, prin cetăţi şi sate, ascultând cuvântul Lui despre cum se poate intra în Împărăţia Cerurilor (Luca 8, 1-3). Se spune că, în Capernaum, pe când Iisus vorbea celor din casă, fiii şi fiicele lui Iosif, numiţi generic „fraţii şi surorile lui Iisus” (Marcu 3, 31-32), dar care „nu credeau în dumnezeirea lui Iisus” (Ioan 7, 5), I-au trimis vorbă că Îl aşteaptă afară împreună cu mama Lui. Expresia „fraţii Domnului” are, în contextul societăţii iudaice, un sens mai larg, incluzând, dincolo de rudenia de sânge, şi înrudirea mai îndepărtată (veri – Leviticul 10, 4; unchi – Facerea 28, 2; nepoţi – Facerea 14, 14). Atunci Iisus, privind pe cei din jur şi cunoscând cum gândesc aşa-zişii fraţi ai Lui, care de fapt erau un fel de veri primari, a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei; că tot cel care va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Marcu 3, 33-35). Deci, celor care nu fac voia lui Dumnezeu doar simplul fapt că sunt ruda de sânge a cuiva cu viaţă sfântă nu le ajută. Nu putem fi fraţi cu Hristos, în Duhul Sfânt, fără să avem o viaţă sporită în virtute, împlinirea poruncilor fiind de preferat înrudirii trupeşti.

Că afirmaţia îi viza pe fiii şi fiicele lui Iosif, şi nicidecum pe Maica Domnului, reiese şi din faptul că Iisus a aprobat pe acea femeie din mulţime care, voind să-L laude pentru cuvântul rostit, dar şi să-i ruşineze pe cei care nu-L ascultau şi nu credeau în dumnezeirea Lui, I-a strigat: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!” (Luca 11, 27). La auzul acestor cuvinte, Mântuitorul nu numai că nu a negat adevărul celor spuse, ci l-a întărit prin afirmaţia: „Aşa este...” (Luca 11, 28).

Legat de Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie să spunem că printre fiicele Ierusalimului care l-au însoţit pe Iisus pe drumul Crucii (Luca 23, 28) o întâlnim şi pe Maica Domnului. Evanghelistul Matei o numeşte „mama lui Iacov (cel mic) şi a lui Iosif” (Matei 27, 56), doi dintre fiii lui Iosif şi ai Salomeei. Pe Golgota – spune Sfânta Scriptură – „stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Atunci Iisus – văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături de ea –, a încredinţat pe mama Sa lui Ioan, zicând: „Femeie, iată fiul tău!”. Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!”. Şi din acel ceas, „ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27). Interesant este că, pe Golgota, Hristos o încredinţează pe Maica Sa Sfântului Apostol Ioan. Întrebarea care se pune este: ce rost ar mai fi avut să o lase în grija unui străin, dacă ea ar fi avut şi alţi copii? Mai ales că aşa-zişii „fraţi” ai lui Iisus despre care se face vorbire sunt mai mari decât El (Ioan 7, 3); or, Iisus este numit „întâiul născut”. Mai mult, Fecioara Maria este numită doar „mama lui Iisus”, iar „fraţii Domnului” nu poartă niciodată apelativul de „fiii Mariei”.

Tradiţia patristică susţine că, în dimineaţa Învierii, Maica Domnului a fost prima care L-a întâlnit pe Hristos înviat, nicidecum Maria Magdalena, care, atunci când a văzut piatra răsturnată de pe mormânt şi pe înger, s-a spăimântat şi a alergat să îi anunţe pe Simon Petru şi pe Ioan (Ioan 20, 2).

Maica Domnului a fost prezentă, împreună cu Sfinţii Apostoli, la Înălţarea la cer şi, respectiv, la Cincizecime, fiind alături de cei care erau „împreună, în acelaşi loc, la frângerea pâinii” (Fapte 2, 1). După Înălţarea Domnului la cer, Maica Sa a rămas încă 11 ani sufletul comunităţilor creştine din Ierusalim, Efes şi Antiohia, după care s-a întors la Ierusalim, unde s-a săvârşit cu pace, fiind înmormântată, după toată rânduiala iudaică, în Grădina Ghetsimani, de unde a fost ridicată cu trupul la cer de Fiul său, ca împreună cu El să împărăţească în veci.

Nu se putea ca Maica Vieţii să fie sortită putreziciunii. Taina acestei ridicări la cer a Maicii Domnului a fost descifrată de Apostolul Toma care, prin pronia divină, a cerut să fie deschis mormântul. Şi intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul ei, odor sfânt, care a fost dus ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol. Această mărturie a fost, de altfel, principalul argument al învierii şi mutării cu trupul la cer a Maicii Domnului, după cum va mărturisi Sfântul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în care s-au finalizat dezbaterile privind doctrina marială: maternitatea şi pururea fecioria Maicii Domnului înainte, în timpul şi după naşterea lui Iisus.

Însă atât sfârşitul pământesc al Maicii Domnului, cât şi pururea-fecioria ei rămân o taină a lui Dumnezeu încă nerevelată minţii omeneşti în toată complexitatea ei. Şi fiind o taină, aş spune împreună cu poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Şi nu ucid cu mintea-mi tainele ce se ascund/ În flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

Aşadar, nu ne rămâne decât să împlinim Testamentul Maicii Domnului, sintetizat în cuvintele: „Faceţi ceea ce vă va spune”, rostite cu prilejul nunţii din Cana Galileii – un memento peste veacuri.

De la același autor

Ultimele din categorie