Cât răsunet au astăzi cuvintele unui părinte contemporan purtător de Dumnezeu? Părintele Efrem s-a arătat cu harul lui Dumnezeu și un povățuitor practic în păstorirea căsătoriei și familiei fiindcă i-a ajutat pe mulți tineri să se căsătorească fără să-i silească la aceasta. Dar și epistolele lui care s-au păstrat constituie o adevărată școală duhovnicească a părinților, fără teorii filosofice și psihologice pentru familiile care luptă duhovnicește.

În anul 1996, părintele Efrem a suferit un accident cerebral și a fost imobilizat la pat. Nu a cârtit deloc, ci slăvea pe Dumnezeu. Ne-a lăsat sfântul său exemplu pentru înfruntarea bolilor.

Pe 14/27 Februarie 1998 părintele Efrem Katunakiotul din Sfântul Munte și-a dat sufletul lui sfințit în mâinile Creatorului său, pe Care l-a slujit din tinerețile lui. Zic unii că odată l-au întrebat pe un om foarte în vârstă, care trăise în veacul al 19-lea să povestească faptul cel mai cutremurător din viața lui. Bătrânul a răspuns că atunci când era mic l-a văzut și l-a auzit pe Sfântul Cosma Etolianul. Și generația noastră a fost învrednicită să cunoască floarea înmiresmată a monahismului athonit, pe gheronda Paisie și pe părintele Efrem Katunakiotul, care ne cheamă să urmăm vieții lor.  

Sfârșitul lui gheronda Efrem Katunakiotul (14/27 Februarie 1998)

Luna noiembrie a anului 1996 un puternic accident cerebral l-a aruncat permanent la pat cu imobilitate aproape totală, fără să poată vorbi sau înghiți. Părea că nu mai are nici un contact cu mediul înconjurător. Nu încerca să spună nimic, nu schița nici măcar gesturi. Nici nu părea să audă ce îl întrebau. Era o taină.  Numai când îl durea tare gemea.

Frații care îl iubiseră îi scriau: „Și când treburile de zi cu zi mă distrag de multe ori, văd înlăuntrul meu în mod inteligibil privirea voastră și mă cuprinde amețeala pe mine nenorocitul în fața răbdării voastre și încercărilor pe care le suferiți”...

În ciuda tuturor încercărilor totuși vedea, fie și puțin și auzea foarte bine. Și dovada era că răspundea cu zâmbete și chiar cu râsete când îi spuneau istorioarele preferate pline de har pe care și el obișnuia să le folosească mai demult.

Era singurul mijloc de comunicare cu el în starea în care se afla. Dintotdeauna i-a plăcut să bucure spunând istorioare morale din mitologia greacă sau din tradiția populară. Aceste istorioare l-au ținut vesel timp de treisprezece luni cât a zăcut în patul durerii. Când febra și boala se întăreau asupra lui zâmbetul se veștejea pe buzele lui. Nu se odihnea să stea culcat. Prefera să stea pe pat cu picioarele în jos pe podea și cu spatele sprijinit pe perne. Totuși totdeauna foarte încovoiat. Starea lui preferată la rugăciune. În această stare l-a luat liniștit Dumnezeu pe 14/27 februarie 1998.

În mod repetat, a dat porunci să fie înmormântarea lui în cercul strâmt al vecinilor. Dar taina s-a răspândit repede și destui părinți au apucat să-și ia un ultim bun rămas. Unul dintre ei scrie: „Gheronda, om cuvios, cu viață sfântă, plin de harul lui Dumnezeu deplin încredințat în ceea ce privește toate cele pe care le cuprindea lumea lui  a trăit totuși cu simțământul păcătosului și ne ruga să ne rugăm pentru el.

„Fiul meu, te rog, când voi pleca, să-mi faci patruzeci de liturghii și întotdeauna să mă pomenești”. A dat poruncă să fie prezenți la moartea lui vecinii cu care a petrecut viața prezentă. Pentru mine a dat binecuvântare să fiu invitat. Îi mulțumesc pentru asta. În noaptea morții lui l-am visat îmbrăcat în veșmânt preoțesc alb, strălucitor, fiind foarte bucuros și zicând: «Papadako al meu mă duc să slujesc». Am fost de față la înmormântarea lui.

Vedeam adormit un cuvios care aparținea obștii părinților aghioriți și am mulțumit lui Dumnezeu și lui gheronda al meu care mă iubise și care a marcat viața mea cu a lui. În final trupul lui l-a primit mama pământ, sfințindu-se prin el, iar sfântul lui suflet l-a primit bucurându-se obștea tuturor cuvioșilor celor ce au strălucit în nevoință, a căror pomenire a început în ziua aceea cu Vecernia pentru a fi sărbătorit astfel Cuviosul împreună cu Cuvioșii.  

Iar nouă ne-a lăsat amintirea și exemplul unei vieți isihaste plină de virtute, viața unui monah aghiorit și amintirea nostalgică a cuvioasei lui persoane. La pomenirea de patruzeci de zile nu am putut să fiu de față, fiindcă am avut o tundere la chilia noastră și am fost foarte supărat că nu am fost și eu acolo.

La Liturghia de după sfințire, la pomenirea celor adormiți, zicând: „Pomenește, Doamne, pe părintele nostru Efrem...” am simțit două mâini că mă îmbrățișau pe umeri cu dragoste. M-a prins un frison. M-am oprit. M-am întors. Nu văd nimic. Am mulțumit și am continuat Liturghia. Dragostea lui cred că ne însoțește. Se roagă și noi o simțim”.