Deşi mi se recomandase de către persoane demne de încredere, am tot ezitat să urmăresc filmul artistic „Arctic”, lansat în 2018. Un film regizat de brazilianul Joe Penna, aflat la primul lui lungmetraj, cu o actriţă islandeză, Maria Thelma Smáradóttir, de asemenea debutantă într-un film de anvergură, în care doar actorul principal este de notorietate mondială. Danezul Mads Mikkelsen este, de altfel, unul dintre marii actori ai lumii, putând să facă roluri memorabile chiar şi în filme de genul celor din seria 007 („Casino Royale”). Îmboldit de un grup de ucenici, am acceptat să-l vizionăm împreună. Mă aşteptam la un film de genul „The Revenant” (2015), în care sunt elogiate puterea omului în situaţii limite, capacitatea spiritului de a birui slăbiciunile trupului, lupta cu forţele oarbe ale naturii... lucruri de genul acesta. Însă, pe măsură ce-l vizionam, înţelegeam că e un film cu mult peste cele din categoria sa. Că surprinde adevăruri universale, că e, în fond, o adevărată parabolă creştină. Da, creştină! Nu am nici o dovadă, nu am găsit nicăieri pe internet vreun argument că regizorul Joe Penna, care este şi principalul autor al scenariului, ar fi intenţionat să facă un film creştin. Mai mult. În peliculă nu apare nici un fel de simbol creştin. Astfel, interpretarea pe care o veţi putea citi e posibil să vi se pară pură speculaţie. Sau nu.

Spoiler alert! Este de preferat să vedeţi filmul înainte de a continua lectura acestei (pseudo)cronici. Dar puteţi să-l vedeţi şi ulterior parcurgerii acestui text. Vă asigur că, deşi veţi afla multe din scenariu, nu veţi pierde nimic din intensitatea unor trăiri pe care le stârneşte vizionarea filmului. Eu văd „Arctic” drept o parabolă a omului care a pierdut Raiul şi se află, cum ar zice Heidegger, aruncat în lume. Mai întâi avem sunet (cu ecran negru, generic de început), apoi şi imagine, pentru că omul a pierdut Raiul pe când încă dialoga cu Dumnezeu despre faptul că a mâncat din fructul oprit. Abia apoi a fost alungat din grădina Edenului şi a avut şi imaginea completă a căderii sale. Personajul principal, pe nume Overgård, este simbolul omului la începutul istoriei post-edenice. Diavolul l-a amăgit pe om că poate să se îndumnezeiască fără Dumnezeu. Albul este simbolul luminii necreate, dumnezeieşti. Ni se dezvăluie pe ecran pustiul lumii (ca peisaj de la polul nord), albul promis, însă fără viaţă dumnezeiască. Albul e real, dar e doar aparenţă, imită Viaţa. Diavolul poate să ne apară şi să ne ispitească, la rându-i, în chip de înger de lumină. În film, ursul polar (alb, desigur) este simbolul vrăjmaşului.

Primul mesaj din film este uriaşul SOS. Acesta este considerat şi acronim al lui „Save Our Souls” („Salvaţi suflete noastre”). E omul care suspină căutând să fie salvat/ izbăvit/ mântuit. Vedem apoi un avion prăbuşit. Semn că omul a căzut de sus, de undeva dintre Cer şi pământ (Adam încă nu era îndumnezeit, dar era îmbrăcat în har de Sus). Filmul nu spune nimic despre ceea ce a fost înainte, cum a ajuns acolo omul. Tâlcuind: nu avem "imagini" din Raiul de dinainte de cădere. Ajuns pe pământ, Overgård (omul) tot caută, cu ajutorul unei staţii, să intre în contact cu salvatorii - adică omul caută să-şi activeze puterile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Îl vedem pe om pescuind la copcă un peşte pe care-l contemplă. Este uimirea în faţa creaţiei, a vieţii biologice. Dar şi un soi de contrarietate în faţa morţii, când pune peştele alături de alţi peşti congelaţi. E ceva acolo din nedumerirea Evei în faţa trupului inert al fiului său, Abel, primul om mort din istorie (v. Efrem Sirul).

Omul este trup şi suflet. De la început a fost înzestrat cu acea minte (nous) cu care putea să contemple pe Dumnezeu şi raţiunile creaţiei, precum şi cu duh sau inimă – un fel de centru al fiinţei sale. În urma apelurilor sale, ajutorul vine printr-un elicopter în care se află un cuplu (bărbat şi femeie) care se prăbuşeşte în furtună. Bărbatul (simbolul minţii noetice) moare – omul nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu. Femeia (simbolul inimii/ duhului) supravieţuieşte, dar e rănită, abia suflă, abia poate comunica. Fotografia găsită în elicopter de către Overgård ne arată cuplul ca având un copil. Când mintea se uneşte cu inima, omul îşi regăseşte unitatea originară şi rod este copilul – ce poate intra în Împărăţie („de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii...”). Întunecându-i-se mintea noetică, omul (Overgård) a rămas doar cu mintea raţională, cea care calculează, care ajută la supravieţuire etc.

Până la a cunoaşte femeia (inima), Overgård (omul) se hrăneşte cu peşte crud – simbol al ideilor ce ne „hrănesc” mintea noastră speculativă. Apoi dobândeşte căldura focului (rugăciunea) şi hrăneşte – suflând – femeia (inima). Diavolul (ursul polar) îi dă târcoale la început, dar de departe. Când omul se apropie şi se lipeşte de inimă sub protecţia stâncii (puterii lui Dumnezeu), ursul polar (vrăjmaşul) atacă (ispiteşte) pe om. Caută să rupă această unire. Omul îl alungă cu focul aprins din acel strigăt din adânc.

Overgård se înhamă (la propriu) să-şi salveze inima (femeia rănită) pe când, de fapt, ea îl salvează pe el, dându-i un scop. Câtă vreme nu o cunoscuse, nu avea o hartă care să-l ghideze către o zonă locuită. Acum se pune în mişcare, preia iniţiativa. Este ca o călătorie în adâncul inimii. Evident, plină de peripeţii. La un moment dat, e tentat să părăsească femeia (inima). Imediat vede, în chip cu totul neaşteptat, o floare violet ieşită din zăpadă. Este un semn divin că încă mai există viaţă. Dumnezeu mereu ne atenţionează înainte de a cădea în păcat (precum pe Cain sau pe Iuda Iscarioteanul). Dar omul se depărtează şi cade imediat într-o crevasă întunecată. Este căderea în iadul păcatelor pe care le tragem în urma alegerilor noastre greşite. Overgård conştientizează că a greşit, dar nu mai iese tot pe unde a căzut. Se întoarce din nou la femeie (inima sa).

Pe traseu, Overgård este îmbrăcat în roşu, simbolul sângelui, al vieţii biologice. Femeia (inima, duhul) este învelită în ceva de un verde stins, dar nu de tot diluat (verdele este simbolul vieţii în Duhul Sfânt). De-a lungul filmului sunt multe momente în care omul cere femeii să-i strângă mâna, ca semn că este în viaţă. Se creează un soi de conexiune. Când situaţia devine critică, Overgård aruncă toate lucrurile, deşi toate erau cumva folositoare. Este momentul despătimirii, al lepădării grijilor. Mizează totul doar pe faptul că va ajunge la ţintă (adică la Dumnezeu). La fel e şi când îşi arde haina care-i ţinea de cald, văzând la o distanţă destul de mare un elicopter salvator. E momentul în care omul nu-şi mai pune nădejdea în propriile forţe. Vede de pe o colină elicopterul, dar nu aleargă spre el. În mod oarecum curios, se întoarce după femeie, aflată mai în vale. Nu mai trage de sania pe care se află ea, ci o împinge. Omul pune inima (duhul) înainte, lasă egoul la spate. E un soi de Golgota în micul său urcuş, amintind că fiecare creştin este îndemnat „să-şi ia crucea”. Strigătul lui Overgård către salvatori (al omului către Dumnezeu) evoluează, de-a lungul filmului, de la „over here (aici)” la „suntem aici” pentru ca, în final, să strige doar „ea este aici”. E traseul omului ce iese din viaţa egocentrică, orientându-se către viaţa aproapelui, a Celuilalt. Singurul aflat acum în inima sa.

Elicopterul pe care-l vede la distanţă este simbolul mâinii salvatoare a lui Dumnezeu. Sunt două personaje care coboară (simbolizând Legea şi Prorocii Vechiului Testament; cum au fost Moise şi Ilie pe Tabor). Dar nimeni nu se salvează (mântuieşte) din Lege. Elicopterul decolează şi se ascunde după muntele-văl (cf. II Corinteni 3, 13-16).

Finalul e teribil. Ei privesc către un Dumnezeu care pare că i-a părăsit. El are, în acel frig arctic, capul descoperit şi lipit de capul ei. E momentul în care mintea „coboară” în inimă sau se orientează definitiv spre ea. E un moment iconic acest cadru de final. Toată zbaterea lor (asceza) culminează în epuizare, prăbuşire. Omul e acum precum samarineanul rănit, „abia viu”. E filmat (încadrat) doar mai sus de brâu, semn că a biruit toată patima (pofta).

Numai în iadul smereniei şi al osândirii de sine suntem cu totul la pământ. Şi numai în această stare liber asumată Dumnezeu ne poate ajuta întru totul, căci doar atunci suntem cu totul deschişi către El, doar la El ne mai este nădejdea. Overgård are lacrimi în ochi (durerea, păcatul conştientizat, gândul la moarte), dar cuvintele spuse femeii (inimii) – „nu eşti singură, e în ordine” – ilustrează perfect acel cuvânt primit de la Hristos de către Sfântul Siluan Athonitul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Pe chipul lui se citeşte suferinţă şi împăcare (are ceva din chipul lui Hristos de pe icoana ortodoxă a Răstignirii). Abia aşa primeşte ajutorul lui Dumnezeu care apare neaşteptat, din spate, în vuietul iscat de elicopter.