Ap. Evrei 10, 35-39; 11, 1-7

Fraţilor, nu lepădaţi încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. «Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce are să vină va veni şi nu va întârzia; iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el». Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului. Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi, prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit. Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, fiindcă, mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu. Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută. Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a pregătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă, el a osândit lumea şi s-a făcut moştenitor dreptăţii celei din credinţă.