După o colecţie de reflecţii asupra condiţiei umane şi un veritabil tratat de dogmatică despre Întruparea Domnului şi îndumnezeirea omului, astăzi vă propun spre lectură un roman creştin. „Arhiereul”* este o lucrare publicată în 1911, „un bestseller semiclandestin provenit din Rusia ţaristă”. În preambulul acestei cărţi traduse în limba română după un secol de la publicarea în Rusia, Părintele Savatie Baştovoi menţionează că „autorul ei, ieromonahul Tihon, despre care nu cunoaştem nici un amănunt, este un nemulţumit de atmosfera de căldicime generală care domneşte în Biserică. El gândeşte un păstor ideal în persoana personajului principal al cărţii – Arhiereul, care încearcă să readucă duhul apostolic printre preoţi şi credincioşi. Nimic nu ne împiedică să credem că acest Arhiereu a existat în realitate şi că, poate, el însuşi a scris această carte” (p. 5). Firul naraţiunii urmăreşte venirea acestui Arhiereu – niciunde numit în paginile romanului – care preia o eparhie descrisă extrem de realist, poate chiar în culori prea tari, pe alocuri. Chiar din primele pagini, cititorul face cunoştinţă cu Părintele Pavel, un preot pedepsit de forurile bisericeşti, care îşi îneacă necazul în băutură, în văzul pasagerilor de pe un vapor. Toate personajele sunt descrise cu neputinţe sau chiar păcate grave, cu nemulţumiri şi frământări, cu îndoieli sau chiar cu momente de necredinţă. Singura figură luminoasă este Arhiereul, cel care produce un şoc în sensul bun al cuvântului în rândul preoţilor şi credincioşilor din eparhie. Evident, nu lipsesc nici cârcotaşii, romanul lăsând în suspans ce decizie va lua Sfântul Sinod în urma unui denunţ calomniator.

Sunt pagini întregi în care se vor regăsi, de-a lungul lecturii, nu doar credincioşii bine ancoraţi în viaţa Bisericii sau cei ce se află în căutarea unor răspunsuri, ci şi criticii cei mai acerbi ai instituţiilor şi moralei bisericeşti sau ateii ce se complac în nesfârşite dispute intelectuale. Romanul taxează tot soiul de „adevăruri” scolastice sau concepţii infantile ale unor oameni care „au uitat cu desăvârşire de sufletul pe care l-a zidit Dumnezeu şi şi-au inventat un suflet propriu”, unul „căruia se străduiesc să-i demonstreze existenţa” (p. 224-225). Dezbaterile care se întind pe multe pagini vizează mai ales viabilitatea creştinismului. Sunt atât de vii şi de actuale, încât ai zice că sunt scrise de către unul dintre cronicarii de azi ai vieţii religioase din România. Creştinismul nu este deloc prezentat sub forme edulcorate, rezonabile din punct de vedere raţional: „Mi se pare că, dacă vreun geniu absolut şi-ar propune drept scop să facă un sistem filosofic sau o învăţătură ţesută doar din taine inexplicabile şi din contradicţii, nu ar putea depăşi teologia noastră dogmatică” (p. 140). Dar tocmai această dimensiune, nu iraţională, ci supraraţională, paradoxală este specifică Evangheliei şi ar trebui să se regăsească în viaţa fiecărui creştin în parte. Logica Împărăţiei nu are nici o legătură cu logica lumii.

Foarte de folos sunt şi pasajele în care se vorbeşte despre păcat, pedeapsă, iad, moarte. Păcatul nu este o ofensă adusă lui Dumnezeu, cât mai ales o rană adâncă în fiinţă noastră. „Pentru păcate doar se căieşte, se plânge, se oftează, şi apoi iar se fac păcate” (p. 243). Asta pentru că ele sunt văzute doar ca diferite faţete ale aceluiaşi „fruct interzis”, care „are în sine şi un farmec tainic ce îl seduce pe om, îi dăruieşte satisfacţie, iar uneori chiar o voluptate arzătoare” (pp. 243-244). Doar când omul are conştiinţa că păcatul este, de fapt, o rană, „se grăbeşte să se descotorosească” de acesta, să caute vindecare. Nici un bolnav de cancer nu se apucă să filosofeze pe marginea bolii, ci caută cu înfrigurare tot ceea ce ar putea măcar să-i aline durerea, dacă nu chiar să-i aducă dorita vindecare.

Romanul combate greşita viziune juridică asupra aşa-numitelor „pedepse ale lui Dumnezeu”. Judecata lui Dumnezeu nu este una „pământească”, o „condamnare” sau o „îndreptăţire”. Ea „a început prin aceea că Lumina a venit în lume” (p. 248). În fond, ceea ce se cheamă „pedepse” nu sunt decât „urmările fatale ce însoţesc nemijlocit orice încălcare a legilor instituite de Dumnezeu; sunt suferinţele fizice şi sufleteşti pe care le provoacă păcatul în om, este tot ceea ce face viaţa omului nefericită, grea, insuportabilă. Iadul este şi viaţa noastră actuală cu toate lipsurile ei, cu suferinţele, nostalgia, lacrimile, durerile şi necazurile ei” (p. 248).

Descrierea iadului din paginile romanului „Arhiereul” anticipează cumva acel cuvânt-răspuns pe care Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) l-a primit, în disperarea sa, de la Însuşi Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Iadul este condiţia noastră, a firii umane căzute, corupte de păcat. Iadul este tot acest egocentrism al nostru, orice mod prin care ne raportăm mai degrabă sau mai întâi la noi înşine şi la puterile noastre, decât la Dumnezeu. Iadul este şi „lipsa unei bucăţi de pâine, este cerşetoria de nevoie”, dar este şi „viaţa socială sufocantă (...) o slujbă fără sens şi atracţie, cunoştinţele inutile, munca stearpă, tot ceea ce ne transformă în oameni nefericiţi, închistaţi în cutiuţe” (p. 248). „Iadul este o bătrâneţe şubredă, nemângâiată, neajutorată, care nimiceşte în om mintea şi voinţa, care îi tâmpeşte simţămintele şi-l aduce în cea de-a doua copilărie. Iadul este pământul neroditor şi sterp, izvoarele ce mişună de microbi dăunători, locurile infecte, mlaştinile fetide, gropile de deşeuri, clima nesănătoasă, emanaţiile nocive... Suntem deja cu toţii în iad” (p. 249). Dar în acest iad este de faţă Hristos Mântuitorul. Aici nu este un punct terminus, ci este locul de unde începe învierea oricărui suflet ce scapă din robia păcatului.

Prin tactul pastoral, prin cuvântul adânc şi însufleţitor, prin grija părintească manifestată concret pentru toţi, mai ales pentru cei socotiţi drept paria ai societăţii, Arhiereul reuşeşte să schimbe faţa eparhiei sale şi a întregii comunităţi. Deşi deja impresionantă, totuşi lucrarea sa nu este una care să se reducă la aspectele filantropice, medicale sau culturale, cu impact pozitiv în societate. Arhiereul este convins că „adevărata Biserică trebuie să trezească veşnic la viaţă. Nu a existat şi nici nu va exista o asemenea orânduire pe pământ despre care să se poată spune: «Iată, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ! Şi de aceea, opriţi-vă, oameni buni, din drumul vostru»... Păstorii şi arhipăstorii trebuie deci să trezească neîncetat omenirea” (pp. 261-262).

* Ieromonah Tihon, Arhiereul, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009