Mai spunea ucenicul că odată a venit la bătrânul, pe Tabor, un meşter zidar din Nazaret, anume Iosif, cu soţia, care, după opt ani de căsnicie, nu aveau copii. Atunci s-a rugat cuviosul pentru ei, i-a binecuvântat şi i-a slobozit la casa lor. După aproape un an de zile, cei doi soţi au venit la părintele Irinarh cu primul copil în braţe şi l-au botezat.

Părintele Nectarie spunea şi acestea: 

Într-o zi, o femeie mahomedană din satul Daburia, de la marginea muntelui, a urcat cu copilul în braţe pe Tabor şi, apropiindu-se de bătrânul, i-a spus, plângând: 

‒ Fă milă cu mine, părinte, şi citeşte copilului meu, că este bolnav de moarte! 

‒ De ce vii la mine, i-a zis el, preot creştin fiind eu? Du-te la popa vostru şi la doctori. 

‒ Nu mă duc la nimeni altul. Eu am venit la Dumnezeu şi la sfinţia ta şi cred că, de vei citi fiului meu, se va face sănătos. 

Iar părintele, văzând credinţa ei, a binecuvântat şi a sfinţit apa, apoi a stropit copilul, i-a citit câteva rugăciuni, l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: 

‒ Crede în Dumnezeu, femeie, şi mergi cu pace, că fiul tău se face sănătos. 

Într-adevăr, cum a ajuns acasă, copilul s-a făcut sănătos. De bucurie, femeia a spus minunea aceasta în tot satul.

Spunea iarăşi ucenicul că, auzind hogea din sat de vindecarea copilului, s-a mâniat şi a zis bărbatului acelei femei: 

‒ De ce lăsaţi femeile voastre de se duc la ghiaurul acela din munte, ca să citească copiilor voştri? 

Atunci, omul, mâniindu-se, a zis: 

‒ Mâine dimineaţă mă duc să-l împuşc. 

Deci, urcând pe Tabor, a intrat în chilia Cuviosului Irinarh, căutând să-l ucidă. Dar bătrânul se ruga în pădure. Atunci, cu voia lui Dumnezeu, a orbit arabul şi, ieşind afară, nu găsea cărarea să coboare. Întâlnindu-l, părintele l-a întrebat: 

‒ De unde eşti, omule, şi pe cine cauţi? 

‒ Iartă-mă, părinte, că ţi-am greşit. Eu sunt bărbatul femeii căreia i-ai făcut copilul sănătos. Îţi mulţumesc, omule al lui Dumnezeu. Dar m-au ocărât mai-marii satului şi eu am venit să te ucid. Însă, Dumnezeu n-a voit să-ţi fac ţie rău, celui ce mi-ai făcut bine, şi m-a pedepsit, că, iată, am orbit şi nu văd pe unde să merg.

Atunci cuviosul, milostivindu-se spre el, l-a luat de mână şi i-a zis: 

‒ Vino să-ţi arăt eu cărarea că, de acum, cu darul lui Dumnezeu, vei vedea, că ţi-ai cunoscut greşeala şi te-ai pocăit. Dumnezeu să te ierte, mergi în pace.

Din clipa aceea, arabul a văzut şi a coborât sănătos la casa lui.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 401-402)