Cât timp a fost părintele Dometie preot misionar şi stareţ în Transilvania, a înnoit viaţa duhovnicească în fiecare lăcaş, bine-chivernisind casa lui Dumnezeu. În orice mănăstire în care slujea, lăsa în urmă biserici frumos împodobite, slujbe după rânduială, chilii noi, numeroşi fii duhovniceşti şi multă dragoste şi armonie.

Ceea ce a încununat sufletul părintelui Dometie a fost activitatea sa duhovnicească, dusă până la jertfa de sine, în Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. El este un mare ctitor al acestui lăcaş străbun. În cele două decenii de nevoinţă şi răbdare, de smerenie şi dăruire, de bucurii şi lacrimi la Râmeţ, părintele Dometie a lăsat monahismului românesc o obşte cu 40 de călugăriţe bine organizată, întemeiată pe ascultare şi dragoste.

Spun fiii săi duhovniceşti că părintele Dometie era sufletul Mănăstirii Râmeţ. Zilnic săvârşea Sfânta Liturghie, la care lua parte toată obştea. Zilnic era înconjurat de călugări şi mireni, de sănătoşi şi de bolnavi, de tot felul de oameni care doreau să-l vadă şi să-i vorbească. Iar el cu mare dragoste se jertfea pentru fiecare, mângâind, odihnind şi hrănind pe toţi. Apoi împărţea tuturor cu bunăvoinţă ultima bucată de pâine, ultimul loc de dormit, ultima cămaşă din chilie. Iar părintele, cu cugetul împăcat, se odihnea aţipind câteva ceasuri în biserică sau afară, pe coridoare.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 662)