Părintele Veniamin Iorga avea mare evlavie către Maica Domnului, pe care o lăuda ziua şi noaptea. Uneori, zicea către părinţi:

– O, bunătate a Împăratului, că ne-a dat pe Maica Sa să fie Maica noastră! Împărăteasă, Stăpână, Doamnă, Mamă preascumpă şi preadulce. O, bunătate a Împăratului Hristos!

Un părinte i-a cerut cuvânt de folos. Iar bătrânul a zis:

– Să mulţumeşti Maicii Domnului care a făcut cu noi negrăită milă. Că ne-a scos din lume şi ne-a adus în sfânta mănăstire!

Acelaşi părinte l-a întrebat:

– Ce este mai de nevoie creştinului spre a se mântui?

Iar bătrânul a răspuns:

– Dacă nu avem smerenie, nu ne putem mântui!

Într-o zi, l-a întrebat unul din părinţi:

– Mă cunoşti, părinte Veniamin?

– Să te cunoască Dumnezeu, a răspuns el.

– Roagă-te pentru mine, părinte Veniamin.

– Du-te la altul mai vrednic, a zis bătrânul cu glas smerit.

Cu două zile înainte de obştescul sfârşit, a venit la părintele Veniamin un doctor şi i-a zis:

– Sunt doctor. Cu ce ţi-aş putea fi de folos?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Da, eşti doctor. Dar eu mă duc la Doctorul Cel de sus, care vindecă şi trupul şi sufletul.

Fiind aproape de ceasul cel mai de pe urmă, a zis către toţi:

– „Durerile morţii m-au înconjurat” (Psalmi 17, 5). Mâine mă duc. Mâine mă duc!

După o zi, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, având pe buzele sale rugăciunea lui Iisus.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 671-672)