Protosinghelul Ambrozie Dogaru, de la Mănăstirea Sihăstria (1923–1996)

Părintele Ambrozie Dogaru a fost un mare duhovnic şi un fiu devotat al dumnezeieştii ascultări.

Născut în satul Lunca, comuna Vânători (Neamţ), a fost crescut de mic în viaţă curată, în frică de Dumnezeu şi în bucuria Duhului Sfânt.

În anul 1951, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Slatina (Suceava), ca fiu duhovnicesc al Arhimandritului Cleopa Ilie, care îl tunde în cinul monahal în anul 1956. După zece ani de smerită ascultare, a fost scos din mănăstire în anul 1960 de regimul ateu de atunci, împreună cu toţi monahii tineri din această obşte.

După câţiva ani de prigoană a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria, unde se nevoieşte până la sfârşitul vieţii sale. Pentru viaţa sa aleasă, în anul 1976 a fost hirotonit diacon şi apoi preot, având ascultarea de eclesiarh. În puţină vreme, părintele Ambrozie ajunge duhovnic iscusit, căutat de numeroşi ucenici, călugări şi mireni, urmând pilda marilor săi părinţi duhovniceşti din Sihăstria, Ieroschimonahul Paisie Olaru şi Arhimandritul Cleopa Ilie.

Părintele Ambrozie nu făcea nimic fără binecuvântare şi respecta întru totul rânduiala sfintelor slujbe şi cuvântul stareţului şi al duhovnicului său, iar canonul şi rânduiala de chilie nu-i rămâneau niciodată nefăcute.

Ajungând la vârsta de 73 de ani, la începutul Postului Mare şi-a cunoscut de mai înainte sfârşitul vieţii sale, spunând părinţilor: „Să ştiţi că eu nu ajung până la Sfintele Paşti!”. În săptămâna Sfintelor Patimi, s-a spovedit din copilărie la duhovnicul său, şi-a cerut iertare de la părinţi şi a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Joia Mare. Iar în Sfânta şi Marea Sâmbătă, dimineaţă, a spus unui ucenic: „Mâine să-mi aprindeţi şi mie candela la mormânt!”. După două ore a intrat în veşmântărie şi acolo a adormit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos Dumnezeu.

Zicea Părintele Ambrozie: „Să nu-ţi laşi niciodată pravila şi canonul, căci cu acestea ţii legătura cu Dumnezeu”. Sfinţia sa îşi făcea pravila şi canonul dinainte, când avea de plecat undeva, ca sa nu-i rămână nefăcute.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 729-730)