Comparația poate părea neechilibrată, iconografia fiind mult limitată în comparație cu multitudinea scrierilor cu caracter sacru, dogmatic, poetic, istoric sau aparținând altei categorii a învățăturii prin care Dumnezeu a binevoit să Se facă cunoscut oamenilor. Însă nu e neapărat așa. imaginea duhovnicească, la fel ca textul scris, imnul cântat, mirosul tămâiei, gustul materiei sfințite – pâine, vin, untdelemn, apă  –în cadrul slujbelor, fiecare are rolul ei. 

Ca și în ceea ce privește dezvoltarea dogmatică a învățăturii de credință creștine, iconografia a evoluat la rândul ei de la imagini simple reprezentând pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinții Săi, precum și simbolurile creștine binecunoscute (crucea, peștele, hrismon-ul XP, porumbelul, ramura de măslin ș.a.) către arta creștină plasticizată în cele mai frumoase icoane. De bună seamă noi, creștinii ortodocși, credem că iconografia noastră răsăriteană reprezintă forma cea mai elaborată a artei bisericești, fiindcă ea nu s-a limitat la interpretări cât mai fidele realității istorice și nici nu a cedat tendinței moderne către abstractizarea extremă, ci a sublimat reprezentarea chipurilor sfinte, reușind prin culoare, formă și detalii specifice, să încapsuleze adesea o întreagă teologie într-o singură icoană. Apogeul evoluției iconografiei e considerat a fi sfârșitul erei bizantine, cuprinzând maeștri zugravi precum Teofan Grecul (+1405), Andrei Rubliov (+1430), Teofan Cretanul (+1559) și mulți alții cunoscuți și necunoscuți, cu viață duhovnicească aleasă. Aceasta, fiindcă sfințenia se exprimă cel mai bine prin mâinile binecuvântate de Dumnezeu ale artiștilor binecredincioși, de odinioară și până astăzi.

Printre detaliile iconografice pot fi amintite elementele de fundal care, departe de a fi simple piese decorative într-o icoană, au rolul lor bine definit. De pildă, în icoana Învierii, munții care se pleacă spre Domnul Hristos coborât la iad, ca să-i mântuiască pe strămoșii omenirii, caută și ei să ia parte la evenimentul mântuitor. Îngerii care flanchează pe Proorocul Ioan botezându-L pe Domnul în apele Iordanului, sau încoronând capetele atâtor Sfinți Mucenici, participă ca reprezentanți cerești la actul sfințirii. Raza coborând din cer către Domnul Iisus în icoanele Nașterii și Botezului indică deschiderea cerului către noi, pământenii. Aureola romboidală în gradație de culoare din spatele Domnului, reprezentată în icoanele Învierii și Schimbării la Față, numită „mandorla”, închipuie întunericul nepătruns al cunoașterii lui Dumnezeu. Fundalul auriu al majorității icoanelor reprezintă veșnicia, atemporalitatea sau poate supratemporalitatea actelor mântuitoare, chipul lumii nevăzute făcut văzut ochilor celor credincioși. Diferitele veșminte ale sfinților reprezintă portul dintr-o anumită vreme, starea socială, dar totodată ascund și descoperă calitățile duhovnicești celor înveșmântați în ele.

Icoana Maicii Domnului spune și ea prin culoare tot ceea ce este mai important, din punct de vedere al învățăturii creștine, despre Sfânta Fecioară. Ar fi mai credibil că Preabinecuvântata Maică îmbrăca în mod obișnuit o haină cernită, după obiceiul femeilor evreice ale vremii sale. Dar în icoane, haina de zi cu zi tinde să fie înlocuită cu cea albăstruie, a îndumnezeirii firii omenești realizată printr-o viață curată. Aceasta stă ascunsă sub veșmântul exterior purpuriu, a umanității încoronate, ridicate la slava împărătească. Așadar icoana nu se limitează la realitatea istorică, ci mai degrabă se deschide către realitatea teologică, duhovnicească.

Alte detalii din icoanele Maicii Domnului spun câte ceva despre chipul ei duhovnicesc. Mâna întinsă către Pruncul Iisus din icoana numită „Hodighitria” („Arătătoarea Căii”) ne indică nouă, celor ce o privim, Cui se cuvine slava noastră. Mâna Pruncului agățată de grumazul Maicii, în „Eleusa” („Milostiva”) și obrazul iubitor al Maicii lipit de obrazul Pruncului, în icoana „Glikofilousa” („A dulcii sărutări”) arată tandrețea maternității. Mâinile ridicate în sus ale Maicii din icoana „Oranta” („Rugătoarea”) sau către dreapta, cu spatele ușor încovoiate, din icoanele „Agiosortissa” („Mijlocitoarea”) sau „Deisis” („Rugăciune”) arată puterea mijlocirii Preacuratei. Înfățișarea Precistei ținând în poale pe Pruncul ei, șezând pe un tron, din icoana „Panahranta” („Cu totul curata”) arată chipul împărătesc al Maicii fără de prihană, la care a fost ridicată în împărăția cerească. 

Un detaliu prezent aproape în toate icoanele Maicii Domnului, adesea aproape invizibil, dar de o importanță deosebită în spațiul ortodox, este prezența a trei stele zugrăvite pe veșmântul Sfintei Fecioare: una în dreptul frunții, iar celelalte două pe umeri. Mărunt obiect decorativ, însă cu o semnificație extrem de importantă, anume indicând perpetua feciorie a Mariei. Un imn din Cântarea a 7-a a celui de-al Doilea Paraclis al Maicii Domnului exprimă în cuvinte această realitate iconografică: „Fecioară ai fost mai înainte de naștere și întru naștere iarăși ai fost fecioară și după naștere iarăși fecioară ai rămas; pentru aceasta pe tine te binecuvântăm întru toți vecii.” 

Despre fecioria Mariei până la Nașterea Domnului ni s-a făcut cunoscut prin Sfintele Evanghelii și această credință e specifică întregii lumi creștine. În vechime, doar în rândul iudeilor răuvoitori exista ideea că Rodul pântecelui Preacuratei ar fi rezultatul unei legături ilicite, iar acest argument a fost utilizat secole de-a rândul pentru a denigra nu atât pe Maica Domnului, cât pe Mântuitorul însuși. 

În ceea ce privește fecioria „in partu”, adică în timpul nașterii, au existat scriitori bisericești care au negat-o nu din răuvoință ci din rațiuni doctrinare, precum Tertulian, care susținea că o credință în nașterea feciorească ar da ocazie dochetiștilor să afirme că Fiul lui Dumnezeu nu poate lua trup omenesc, sau Jovinian, care asemănător susținea că trupul Domnului Iisus, dacă ar fi fost născut din fecioară, ar fi diferit de trupul omenesc. Dar argumentele lor au fost combătute de contemporani ai lor, precum Origen, Sfinții Epifanie din Salamina și Ipolit, respectiv Ambrozie și Augustin. Acesta din urmă afirma (în predica In Natali Domini, PL 38, 1019) că: „Fecioară a zămislit; ne mirăm (că) fecioară a născut; ne mirăm și mai mult: după naștere, fecioară a rămas” („Virgo concepit, miramini: virgo peperit, plus miramini: post partum, virgo permansit”), expresie care pare să fie la originea imnului din Al doilea Paraclis, amintit mai sus. Consensul marilor Părinți ai Bisericii cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului este evident, fiind exprimat atât în mărturisirea Sfântului Atanasie cel Mare, Crezul Apostolic, cât și în Liturghia Sfântului Iacob, iar mai târziu în teologia Sfântului Chiril al Alexandriei.

În ceea ce privește fecioria după naștere, în Biserica Primară nu au existat obiecțiuni, ea fiind asociată cu „virginitas in partu”, amintită mai sus. Doar în vremurile moderne, ca urmare a raționalismului extrem, cultivat atât în cultura europeană cât și ulterior în unele ramuri ale protestantismului, s-au adus numeroase obiecții de ordin biblic, făcându-se aluzie la presupușii „frați” al Domnului, chestiune pe care o lăsăm deoparte aici. Totuși, e de amintit că principalii reformatori precum Martin Luther, Ulrich Zwingli, John Wycliffe au susținut cu tărie credința tradițională a Bisericii, chiar dacă mai târziu alții au pus-o sub semnul întrebării sau au negat-o. Însă Biserica Ortodoxă a propovăduit întotdeauna credința sănătoasă în pururea fecioria Maicii Domnului, prin formule teologice și imnografice asemănătoare celei din Paraclis. Nu există slujbă din care să lipsească referiri la Maica Domnului și la pururea fecioria acesteia.

La nivel iconografic, s-a încetățenit așadar „zugrăvirea” dogmei pururea fecioriei într-o formulă ingenioasă, de o finețe vrednică de ceea ce se revelează prin acest detaliu: curățenia, delicatețea asemenea intangibilelor corpuri cerești, ele însele mici sori priviți de noi oamenii de la depărtare. La nivel teologic, pururea fecioria Maicii Domnului înveșnicește legământul curățeniei Mariei, cea promisă de părinții Ioachim și Ana numai și numai lui Dumnezeu, încă dinaintea nașterii sale. Și, mai important, ea pregătește nașterea fără de păcat a Celui Care a luat prin întrupare toate cele omenești, afară de păcat, ca să ne mântuiască.

Ne aflăm într-o lume în care ispitele ne sfâșie din toate părțile haina albă a botezului, în care și cel care pare drept trebuie să ia seama să nu cadă. Pururea fecioria Maicii Domnului reprezentată prin trei mici luminițe, trei faruri ale trecutului, prezentului și viitorului, ne dă curaj să privim iarăși în sus, către Dumnezeu, după cum citim într-o rugăciune de la ceasul al șaselea: „că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpanului”.