În predica ținută duminica trecută în biserica la care slujesc, într-un anumit context am amintit că, recent, o ucenică a intrat în mănăstire și mi-a cerut la plecare un cuvânt de folos. „Pregătește-te să fii nimeni!” – i-am spus, fără a sta pe gânduri. Nu am zăbovit prea mult la predică asupra înțelesului acestui îndemn, iar după câteva zile am primit următorul mesaj de la un ucenic: „Se aplică acest cuvânt – «pregătește-te să fii nimeni» – și mirenilor? Dacă da, nu poate fi el deturnat spre mediocritate, complacere, lâncezeală, neprofesionalism, lene? Mă uit în jur și văd oameni care fac cu pasiune ceva, sunt buni profesioniști în domeniul lor. Poate că unii sunt ahtiați după muncă – workaholici –, alții pasionați, alții pur și simplu sunt harnici. Nu sunt ei oare credincioși în ceea ce fac și-s mai aproape de Împărăție (chiar fără să o știe)? Nu intră în categoria celor menționați de Hristos prin cuvântul: «peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune» (cf. Matei 25, 21)? Înțeleg că e un îndemn la smerenie, la a nu ținti spre faimă, glorie, popularitate. Dar, cumva, dacă ești un expert, un profesionist apreciat, nu prea mai poți fi «nimeni» pentru că lumea te caută. Soluția ar fi, atunci, să nu mai cauți excelența în ceea ce faci, pentru a nu deveni faimos? Mă gândesc că ar fi o logică strâmbă: ia să stau eu cuminte, mititel la locul meu, un nimeni nebăgat în seamă de lume. Unde e echilibrul, calea de mijloc?”.

Și acum vine explicația. De câte ori nu am auzit despre sau nu am văzut noi înșine persoane care abia așteaptă să-și decline, cu scopul de a impresiona, identitatea (inclusiv funcția, poziția socială, puterea etc.)? De câte ori nu am auzit pe câte un fiu de politician sau vreo vedetă din industria spectacolelor răstindu-se la câte un polițist care i-a oprit în trafic: „Bă, tu știi cine sunt eu!?”, ignorând cu dispreț faptul că acesta își face respectuos datoria sau că la mijloc e o încălcare a vreunei reguli de circulație? Această întrebare, „știi cine sunt eu?”, e simptomatică pentru boala de care se lasă cuprins adesea omul contemporan. Un soi de mândrie prostească, împănată cu laudă de sine și combinată cu o agresivitate izvorând din duhul de stăpânire reprezintă cocktailul pe care suntem tentați să-l servim zilnic. Chiar și la oameni care sunt cunoscuți pentru fapte sau învățături duhovnicești mai găsești uneori doze din acest cocktail, sesizabile în discursuri care țintesc să impună întregii Biserici un punct de vedere subiectiv. Când suntem stăpâniți de duhul lui: „Tu știi cine sunt eu?” sau „Ai să vezi tu cu cine ai de-a face!”, să încercăm să privim adânc și insistent în noi înșine. Pentru că nu am mai făcut-o demult. Pentru că, de fapt, nici noi nu ne mai știm cine suntem. Și trăim pe de rost, ca programați de un soft virusat, prin păcatele și neputințele noastre.

Este esențial să ne raportăm corect la noi înșine și la Dumnezeu, dacă vrem să ne mântuim. Când mă uit la mine, o făptură fragilă în universul acesta de necuprins, amenințată de mii de pericole, oricând putând gusta boala sau moartea, azi adulat și mâine blamat de societate (sau invers), realizez că sunt, de fapt, nimic. Că sunt un nimeni. Prin propriile puteri, prin mine însumi, cu toate faptele mele, oricât de minunate, nu reprezint decât un foc de paie la scara istoriei.

Lucrurile se schimbă atunci când privesc la Creatorul meu. Dacă El m-a adus la existență, m-a investit cu puterea de a stăpâni creația, dacă nu S-a putut consola că L-am trădat, ascultând de vocea șarpelui în Eden, ci a venit să Se răstignească pentru mine înseamnă că sunt, totuși, cineva. Dar nu sunt cineva prin mine însumi. Nu sunt cineva pentru că oamenii mă tratează ca atare. Dimpotrivă: Așa zice Domnul: «Blestemat fie omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc și a cărui inimă se depărtează de Domnul. Acela va fi ca ierburile pustiului și nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor și nelocuit» (Ieremia 17, 5-6).

Vai de omul ce nu are conștiința că este un nimeni și că nu poate nimic fără Dumnezeu! Care se încrede în propriile puteri și în propria-i gândire! Chiar și dacă ar fi un geniu, dacă ar reuși performanțe uimitoare în domeniul său de activitate, tot nu a realizat ceva. „A fi credincios peste cele puține” înseamnă nu doar a fi harnic, ci și a avea conștiința că de la Dumnezeu sunt primite toate și pentru numele Lui înmulțești talanții. Dacă cineva e harnic pe acest pământ excluzând pe Dumnezeu din lucrarea sa, își ia plata tot aici, în această viață. Dincolo nu mai primește... nimic. Pentru că nici nu e deschis să primească ceva, își este suficient sieși. Și ăsta-i iad.

Dimpotrivă, suntem chemați să fim harnici – avem chiar datoria de a ne înmulți talanții! – având însă conștiința că fără Dumnezeu „nu putem face nimic” (cf. Ioan 15, 4-5). Și că dacă nu chemăm numele Lui mereu în inima noastră... suntem nimeni. El este Însăși existența („Eu sunt Cel ce sunt” – Ieșirea 3, 14), eu exist în măsura în care primesc de la El ființare. Iar faptul că lumea ne poate căuta – că devenim populari sau celebri – nu afectează cu nimic această conștiință a nimicniciei noastre, pe care suntem chemați să o cultivăm neîncetat. Căci noi știm că de la Dumnezeu sunt toate ale noastre, nu ne amăgim cu iluzorii posesiuni.

Când vrei să devii cineva, pregătește-te să fii nimeni are dublă aplicabilitate. Pentru cel ce vrea putere, apreciere pe acest pământ este un avertisment: cu cât va voi cineva să-și „facă faimă” pe fața pământului (cf. Facerea 11, 4), cu atât se va adânci mai mult în iadul anonimatului (până și numele său va fi șters din Cartea Vieții). Pentru cel ce caută pe Dumnezeu, este o atenționare: dacă nu te micșorezi până la a te vedea ca având nimic, ca fiind nimeni, nu vei putea să primești pe Dăruitorul a toate, pe Cel ce te cheamă să devii o persoană în sensul dumnezeiesc al cuvântului.