Vorbind despre cultul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trebuie să spunem că el debutează odată cu urarea arhanghelului Gavriil, adresată în timpul arătării de la Nazaret, când i-a vestit că va naște pe Mântuitorul lumii: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine!”. Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o și chiar ne-a învățat cum s-o numim: „Maica Domnului”. Pruncul Ioan, aflat încă în pântecele maicii sale, „a săltat de bucurie” atunci când Maria a vizitat-o pe Elisabeta. Mântuitorul Hristos, Fiul ei, a cinstit-o în chip deosebit fiindu-i supus și ascultător în vremea copilăriei; mai târziu, la Cana Galileii, i-a împlinit rugăciunea, săvârșind minunea înmulțirii vinului doar la stăruința Maicii Sale. Din această minunată întâmplare, Biserica a numit-o pe Maica Domnului  „rugătoare nebiruită”, adică nerefuzată de Hristos, Domnul. Poporul a preţuit-o încă din vremea existenţei pământești a Fiului ei și Mântuitorului nostru. O ştim din spusele femeii anonime pomenite în Evanghelia de la Luca: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii de la care te-ai hrănit!”. La auzul vorbelor femeii, Domnul a întărit afirmația ei: așa este, Maica mea este fericită! Însăși Fecioara Maria a profețit: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”. 

Această preacinstire, întâi într-o formă discretă, s-a manifestat public în decursul vieţii Fecioarei Maria, dar și la puțin timp după moartea sa. Furia evreilor la aflarea proslăvirii date ei de soborul ce îi însoțea sicriul către mormânt nu a însemnat o tulburare de moment, ci o izbucnire a unei puternice invidii acumulate, căci cinstirea Preacuratei Maici nu le era străină.

Aşadar, cultul Maicii Domnului a existat în Biserică chiar înainte de Sinodul III Ecumenic din anul 431 de la Efes, cunoscând apoi o dezvoltare evidentă, așa după cum ne învață Teologia răsăriteană. Bunăoară, Sfântul Dionisie Areopagitul, furnizând un important indiciu despre un sentiment obștesc tuturor creștinilor din epoca embrionară a Bisericii lui Hristos, spunea: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că nu mi s-a părut lucru de crezare că, afară de Dumnezeu, să mai fie cineva plin de atâta putere sufletească şi de atâta har dumnezeiesc. Iau martor pe Dumnezeu că, dacă n-aș fi avut în minte şi în inimă învățătura dumnezeiască, aș fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu şi i-aș fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu, pentru că mintea omenească nu-şi poate închipui mai înaltă mărire, cinste şi frumusețe sufletească decât aceea pe care am văzut-o eu”.

Prezența dintru începuturile creştinismului a cultului Maicii Domnului ne-o demonstrează și reprezentarea iconografică. O veche tradiție, confirmată în scris din secolul al VI-lea de către Teodor Citeţul, ne spune că Sfântul Luca Evanghelistul a pictat mai multe icoane închipuind-o pe Fecioara Maria și câteva icoane ale Domnului Hristos.

Ce-i drept, nu au ajuns până la noi prea multe știri despre viaţa religioasă publică a creștinilor din primele secole, din pricină că ea se desfășura cu precădere în mod tainic, ferit de ochii dușmanilor lui Hristos, în catacombe ori case particulare, spre a se evita prigoana persecutorilor. Icoanele au apărut în catacombe, sub formă simbolică şi alegorică, precum pictarea Mântuitorului în chip de miel sau de peşte. De aceea, chipul Domnului Hristos şi al Sfintei Sale Maici nu se întâlnesc în această perioadă decât în legătură cu anumite evenimente deosebite din Noul Testament: Buna Vestire ori închinarea magilor.

La începutul secolului al II-lea, Sfânta Fecioară este pictată sub înfățișarea unei femei ținând pruncul în braţe sau în alte situații: rugându-se cu mâinile întinse spre cer ori așezată pe un scaun. Cea mai veche din ele, descoperită în cimitirul Priscilei, datează de la jumătatea secolului al II-lea. Născătoarea de Dumnezeu apare aici așezată, cu Pruncul în brațe, în apropierea ei aflându-se profetul Isaia cu ruloul profeției sale în partea stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină” pe care o prevăzuse (Isaia 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sfintei Priscila, provenind tot din secolul al II-lea, o reprezintă în momentul Bunei Vestiri, stând pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche se crede a fi şi icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sfintei Agnese, originară probabil din secolul al III-lea.

Mărturii despre cinstirea Preasfintei Fecioare încă din primele momente de viață ale Bisericii ne oferă şi Sfinţii Părinţi. De exemplu, în epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci texte unde se afirmă fecioria Maicii Domnului, iar Sfinții Iustin şi Irineu, îi proclamă maternitatea divină, pururea fecioria şi rolul de nouă Evă. Origen (+ 254) sublinia maternitatea ei spirituală, iar Tertulian spunea că „greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului, a reparat-o Maria prin credinţa ei în înger”. În viaţa Sfântului Iustin, martirizat la sfârșitul secolului al II-lea, se menționează rugăciunea către Sfânta Fecioară pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare şi mijlocitoare al Născătoarei de Dumnezeu reiese din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, trăitor în veacul al IV-lea: „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată, sfințește gândurile mele, stăpânește-mi simțurile, pornirile, dă-mi înțelepciune”, iar Sfântul Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri o luau ca pildă, considerând-o chipul desăvârșit al fecioriei.

Aceste succinte mărturii despre cultul Maicii Domnului confirmă faptul că autenticii creștini nu au uitat-o nicicând pe Sfânta Fecioară Maria. Alături de Mântuitorul Hristos, ea este prezentă nu doar în rugăciunile personale, ci şi în iconografie, în operele Sfinților Părinți, în locașurile de închinare şi spațiul liturgic al Bisericii, dar mai ales în inimile credincioșilor. 

(Acest text a fost introdus în cartea Miride și merinde - publicată la Editura Doxologia)