În căutare de repere duhovnicești pentru un timp de (mare) încercare

Probabil că vârful epidemiei va veni în următoarele câteva săptămâni. Cu un oarecare decalaj între țările europene. Simțirea liturgică de duminica trecută m-a învățat că Domnul ne vrea inimoși. Am slujit cu sete, cu entuziasm, cu bucurie. Mărturia de ajutor care ar putea veni dinspre sfinți ai Bisericii precum Nichifor cel lepros, chiar și îmbolnăviți fiind, ne spune că Domnul ne vrea credincioși. Frica este inevitabilă, dar încredințarea noastră în Dumnezeu o poate copleși. 

Nimeni nu și-a imaginat cursul evenimentelor. Ne-am trezit în mijlocul lor. Amploarea pe care a luat-o răspândirea coronavirusului ne arată în ce măsură lumea a devenit un oraș global. Toți știm de toate. Putem urmări în timp real ceea ce se întâmplă oriunde în lume cu un semen de-al nostru. Interacționăm unii cu alții la nivel mondial. În plus, împânzirea Europei cu conaționalii noștri produce o realitate de cartier pe o zonă geografică care în perioada comunistă rima cu inaccesibilul. Acum totul e în termeni de proximitate. Adică ne privește, e casa noastră comună. Aproapele nostru. Vecinul nostru.

Scriu toate acestea cu încredere în efectiva și fără limite omenești iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Mișcările Lui proniatoare în istorie sunt cel mai adesea purtătoare de o pedagogie care ne depășește la moment, dar se dezvăluie treptat conștiințelor rugătoare spre binele umanității întregi. Ne trebuie Duhul Lui pentru a Îl înțelege si a primi cu bunacuviința încrezătoare a fiilor care nu se simt singuri, ci își poartă real în inimi Părintele din ceruri, iubitor până la măsura lui „vom veni și vom locui în ei”.

Teoretizările nu ne ajută cu nimic. Isteriile, și mai puțin. Avem nevoie să deslușim realitatea cu o înțelegere dinspre Dumnezeu, singura lectură întru viață. Pe mine mă mângâie că acest virus lovește foarte puțin sau deloc, până acum statisticile o dovedesc, în copii. Aproape nici un caz la cei sub cincisprezece ani. În chip evident, sunt cei mai nevinovați dintre toți. Viața lor trebuie să înflorească, nu să fie curmată brutal. 

În schimb, noi, ceilalți, nu suntem la adăpost. Noi, cei cu viață de adulți, simțindu-ne adesea liberi să ne purtăm de parcă nu am avea de dat socoteală nimănui de mișcările noastre lăuntrice, deși ele arată un impact deseori covârșitor asupra aproapelui, suntem obligați să luăm aminte. Aș spune că primim azi un îndemn generalizat în termeni de uman. Să vedem pe unde mai suntem cu viețile noastre. Da, să fim pregătiți. Umanitatea întreagă are ceva de învățat.

Fragilitatea aceasta pe care o simțim la nivel mondial ne și responsabilizează. Suntem cu toții tangibili. Nu mai merge cu tupeul încrezător fără limite în tot felul de ideologii, în posibilitățile științelor nedublate de o atitudine de primire și de compătimire privind viața umană, în demiurgism ieftin, în trișat prin corupție. Suntem vulnerabili cu toții, din toate straturile sociale, fără excepție. Și e un firesc să acceptăm că suntem așa. 

Există în contemporaneitate medii umane fără un minim de repere duhovnicești. Însă, problematizarea personală privind viața și moartea ne servește tuturor în termeni de reconsiderare a atitudinii noastre lăuntrice. Realizează o deschidere acolo unde confortul și consumismul închideau. Aici, poate fi un câștig ca trăire îmbunătățită a umanului.

Sfântul Sofronie Saharov, recent canonizat, ajunsese după ani și ani de lucrare duhovnicească la simțirea întregii umanități în termeni de Adam. Adică, toți suntem Omul adus de Dumnezeu în lume și care acum suferă în urma neascultării, a păcatului. Odată cu răspândirea virusului, un mare câștig al acestor zile este simțirea Omului la nivel global. Problema ne privește pe toți, suntem solidari in fața acestei suferințe care se răspândește cu repeziciune. Vedem parcă cu alți ochi Omul de pretutindeni. Aproapele, chiar și în colțul celălalt al Europei sau al planetei, e cumva eu însumi. Îmi pasă de el.

Cei din Italia sunt în linia întâi. Deja simt dur pe piele proprie ce înseamnă să nu ai slujbe în Postul Mare. Cu proiecție spre Paști, desigur. Va fi teribil să nu te poți apropia de simțirea Sfintei Liturghii. Dar și aici avem mult de învățat. Câtă slujire de proximitate am avut și nu ne-am deplasat să beneficiem de ea ținuți deoparte nu de distanța exterioară, cum se întâmplă câteodată în Occident, ci de cea interioară, a nepăsării? Copii răsfățați, avem prilejul acum să ne dăm seama mai bine ce înseamnă acel „acasă liturgic” pe care constrângerile de carantină ni-l poate îndepărta. Când te privezi de bine realizezi ce însemna în realitate.

În fața atmosferei de spital care inundă spațiul public, ne vom refugia în biserica lăuntrului nostru, în cămara inimii, tânjind însă după mai mult. Până trece tsunami-ul... Desigur, unui credincios nu-i poate închide nimeni cu japca biserica din sufletul său.

Probabil că vârful epidemiei va veni în următoarele câteva săptămâni. Cu un oarecare decalaj între țările europene. Simțirea liturgică de duminica trecută m-a învățat că Domnul ne vrea inimoși. Am slujit cu sete, cu entuziasm, cu bucurie. Mărturia de ajutor care ar putea veni dinspre sfinți ai Bisericii precum Nichifor cel lepros, chiar și îmbolnăviți fiind, ne spune că Domnul ne vrea credincioși. Frica este inevitabilă, dar încredințarea noastră în Dumnezeu o poate copleși. 

Să fim oameni unii cu alții. Să ne purtăm lăuntric unii pe alții. Să fim vrednici de un asemenea Învățător și Părinte. Ca popor, poate că nu avem vocația unei discipline sociale, o bilă neagră în timp de primejdie, ferească Dumnezeu de nesolidaritatea și de mâncătoria coruptă dintre noi. Să învățam măcar la vreme de restriște să ne ocrotim reciproc. Nu la modul teoretic, ci în concretul cotidian. Prin gesturi simple. 

Următoarele câteva săptămâni vor fi decisive. Prevenția va fi esențială prin ocolirea prilejurilor de a transmite, asta înseamnă distanță și spălat bine pe mâini. Fortificarea imunității cu vitaminele C și D este accesibilă tuturor, fac forme clinice mai grave în special cei cu imunitatea scăzută, surprinși nepregătiți. Vulnerabil la cald, se pare că virusul nu proliferează la ceaiurile fierbinți cu lămâie. 

Capacitățile de primire în spitale sunt limitate oriunde, mai devreme sau mai târziu se vor simți (aici, în Paris, avem deja un spital depășit în condițiile în care nu sunt mulți atinși). Ferească Dumnezeu să ne vedem limitele în România. Panica poate izbucni oricând, este însă cea mai contraproductivă, oricine să știe că se poate transforma lăuntric în șuvoi de rugăciune și în putere de a răzbi. Din Italia vin mărturii de locuri în care au trebuit să aleagă pe cine să ventileze mecanic între pacienți de vârste diferite, privilegiind pe cei mai tineri. Este, deci, foarte serios la ce se poate ajunge. 

Cu demnitate, cu grijă, să ne ocrotim și să ocrotim. Să nu expunem inutil. Și toate, pe fond de rugăciune pentru aproapele ce acum se primejduiește undeva în lume. Dincolo de competențele și de puterile noastre limitate, Liturghia și slujbele ne hrănesc cu o simțire și o vigoare cu care putem face saltul deasupra condiționărilor momentului. Pentru ca peste valuri, cu Domnul înainte, să ajungem să pășim. 

De la același autor

Ultimele din categorie