Cauzele suferinței umane, în tâlcuirea Părintelui Arsenie Boca: „Dumnezeu este dorul și foamea noastră, nu lumea aceasta”

Referindu-se la tâlharul de pe Cruce, considerat a fi primul cetățean al Raiului, iar pentru noi speranță de pocăință și de mântuire, Părintele Arsenie Boca ne învață să nu deznădăjduim niciodată, întrucât „dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este mai mare decât dorul celui mai mare sfânt după Dumnezeu”.

Părintele Arsenie Boca, al cărui dosar de canonizare se află, în prezent, în proces de evaluare, este, în mod indubitabil, unul dintre cei mai importanți duhovnici pe care i-a avut Ortodoxia românească, în secolul trecut.

La Mănăstirile Sâmbăta de Sus și Prislop, cel care a fost supranumit „Sfântul Ardealului” a povățuit duhovnicește, prin cuvânt și faptă, prin har și prin artă, mulțimi de credincioși însetați să dea vieții lor un sens spiritual profund. Unele dintre cuvintele și sfaturile sale au fost publicate, în forme mai mult sau mai puțin exacte, încât și în cazul său se potrivește o zicere a  Sfântului Paisie Aghioritul, care considera că un mare dușman i-a fost, în viață, popularitatea – faptul de a fi cunoscut și cercetat și, uneori, interpretat în moduri diferite.

Învățătura duhovnicului român, în forma ei deplină, profunzimile ei morale și culmile ei duhovnicești se desprind, cu deosebită claritate, din volumul „Scrieri inedite”, recent apărut, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Dr. Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, la Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Devei și Hunedoarei, Editura Charisma, Deva, 2019.

Volumul sintetizează concepția de viață duhovnicească pe care Părintele Arsenie și-a împropriat-o, la modul desăvârșit, și pe care o recomanda creștinilor. Cunoștințele teologice înalte se îmbină cu experiențe duhovnicești profunde, integrate într-un dialog cu știința și având ca scop fundamental apropierea de Dumnezeu, prin angajarea într-o viață creștină autentică.

În vremuri asemenea celor pe care le parcurgem în aceste zile, de neliniște și teamă, de suferință și boală, precum și de luptă împotriva pandemiei de Covid-19, cuvintele duhovnicului român pot fi considerate un prilej de adâncă meditație asupra istoriei lumii și a propriei noastre vieți, cu urcușurile, dar și căderile ei, în speranța întoarcerii la Dumnezeu, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6).

Declinul moral al lumii – cauză a bolilor și suferințelor

Omul a fost creat din iubirea infinită a lui Dumnezeu. Vocația primită de el prin creație a fost aceea de a dobândi asemănarea cu Părintele său Ceresc, spre îndumnezeire sau fericire veșnică.

Păcatul, însă, a constituit, așa cum însăși denumirea sa grecească („amartia”) o spune, „greșirea” sau „ratareațintei. De atunci, lumea și sufletul omului sunt frământate și tulburate, neputându-și găsi liniștea și odihna decât acolo de unde au căzut: iubirea lui Dumnezeu. Iar păcatul primilor oameni este actualizat de fiecare dintre noi, prin păcatele personale. Acestea, precum spunea și Părintele Arsenie, constituie „răstignirea nedreaptă a lui Iisus”[1].

Păcatul este considerat de Părintele Arsenie a fi „o conspirație, un complot între om și diavol împotriva lui Dumnezeu”[2], „o înfrângere morală, posibil, în temeiul libertății cu care am fost înzestrați. El echivalează cu pierderea nemuririi, cu slăbirea chipului și cu robia libertății”[3]. Repetarea și generalizarea păcatelor conduc la robia patimilor care devin, pentru omul căzut, o a doua natură, de multe ori mai puternică decât cea bună, primă. Patimile „«colorează» adevărul și strâmbă mersul rectiliniu al rațiunii, încovoind sufletul dinspre Dumnezeu spre sine”[4].

Declinul moral al lumii și al ființei umane, realizat prin păcat, constituie cauza tuturor convulsiilor și crizelor economice, sociale și politice, la nivel global – precum și a încercărilor și necazurilor, a bolilor și suferințelor din lume și din viața omului.

Prin Botez, considera Părintele Arsenie, Dumnezeu Se sălășluiește în sufletul omului, iar această prezență „crește, apoi se face conștientă și se manifestă în viața noastră și pe măsura nevoinței, pe măsura atârnării noastre întru totul de purtarea Lui de grijă”[5].

Prin urmare, din primele momente ale vieții conștiente, omul se află în fața a două căi: „o cale largă, cât față pământului întreg și altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece”[6]. Atunci când viețuim înalt în plan spiritual, „harul Duhului Sfânt desăvârșește viața noastră și Hristos trăiește în noi până la totala asemănare. În cazul în care libertatea noastră ajunge roabă păcatelor, făptura cea nouă tânjește, nu se arată, și omul acela se desăvârșește în rele, rămânând exclusiv om al veacului acestuia, pieritor și fără mântuire”[7].

Indiferent de mulțimea și gravitatea păcatelor săvârșite în profunzimile sale, sufletul uman păstrează dorul și foamea după Dumnezeu[8], „nostalgia paradisului[9].

Hristos este comoara noastră[10], iar calea pe care trebuie să o urmeze omul și umanitatea este „știința îndumnezeirii[11], prin ruperea legăturii cu păcatul și reîntoarcerea la iubirea Cea Dintâi, Dumnezeu.

Referindu-se la tâlharul de pe Cruce, considerat a fi primul cetățean al Raiului, iar pentru noi speranță de pocăință și de mântuire, Părintele Arsenie Boca ne învață să nu deznădăjduim niciodată, întrucât „dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este mai mare decât dorul celui mai mare sfânt după Dumnezeu[12].

Privind lăuntric lumea contemporană, duhovnicescul Părinte considera că, „în vremea noastră, trebuie să propovăduim din nou încreștinarea oamenilor”[13]. Prin aceasta, oamenii trebuie să redescopere concepția creștină de viață, care echivalează cu „angajarea existențială în Adevăr. Adică să devii martor pe viață și pe moarte al Adevărului[14]. Aceasta este calea redobândirii sănătății fizice și a tămăduirii spirituale.

Eliberându-se din legăturile păcatelor și ale patimilor, care sunt izvoarele ultime ale suferințelor, durerilor, bolilor și morții, creștinul urmează lui Hristos, redobândindu-și sănătatea sufletească, uneori chiar în ciuda neputințelor fizice. Și, astfel, își câștigă fericirea veșnică – mântuirea.

[1] Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Dr. GURIE, Episcopul Devei și Hunedoarei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Devei și Hunedoarei, Editura Charisma, Deva, 2019, p. 37

[2] Ibidem, p. 257

[3] Ibidem, p. 211

[4] Ibidem, pp. 36-37

[5] Ibidem, p. 48

[6] Ibidem, p. 50

[7] Ibidem, p. 85

[8] Ibidem, p. 126

[9] Ibidem, p. 350

[10] Ibidem, p. 252

[11] Ibidem, p. 373

[12] Ibidem, p. 126

[13] Ibidem, p. 153

[14] Ibidem, p. 162

De la același autor

Ultimele din categorie