În faţa acestei lumi trecătoare şi "înşelătoare", Părinţii ne recomandă o atitudine ascetică, de trezvie, înstrăinarea, retragerea, lepădarea şi moartea voluntară faţă de ea, ura ei sau “răstignirea lumii”. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că "începutul vieţii după Dumnezeu este fuga totală de păcatul din lume, tăgăduirea voilor sufletului şi mutarea cugetului pământesc prin care, înălţându-ne spre cugetul dumnezeiesc, ne facem din trupeşti duhovniceşti, omorâţi lumii cu trupul şi înviaţi cu sufletul şi cu duhul”.

Sfântul Isaac spune că omul nu poate vedea frumuseţea ce se află în lăuntrul lui, înainte de a dispreţui orice frumuseţe din afara lui şi că nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu s-a depărtat de lume, adică dacă nu s-a eliberat de patima lucrurilor din lume, iar Sfântul Ioan Scărarul, în cel dintâi cuvânt al Scării sale, intitulat „Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere”, consideră retragerea din lume sau înstrăinarea - "maica despătimirii", condiţia ei esenţială.

(Pr. Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor sau a încercărilor, Editura Ars Longa, Iași, 1995, p.17)