Chiar şi astăzi, după mai bine de 1500 de ani de la scrierea sa, Patericul rămâne lucrarea cea mai importantă din întreaga literatură ascetică a Bisericii. Cele mai sa­vante studii de spiritualitate ortodoxă, dar şi cele mai simple răspunsuri se inspiră, în egală măsură, din Pateric. El rămâne abece­darul gândirii şi trăirii duhovniceşti autentic ortodoxe, nu doar pentru călugări, ci şi pen­tru mirenii dornici de o viată îmbunătăţită.

Fără Pateric, înţelegerea spiritualităţii ortodoxe, a vieţuirii drept-slăvitoare, nu ar fi niciodată deplină (cuprinzătoare, adevă­rată). Nebunia binecuvântată a complexei trăiri întru Hristos este sintetizată fără egal de Pateric: „Cu adevărat, de va voi omul, de dimineaţă şi până seara ajunge la măsura dumnezeiască” (Avva Alonie). Niciodată în îndelunga şi tulburata istorie a omului n-a fost enunţat un program pedagogic mai îndrăzneţ decât acesta, ca în decursul unei zile, prin voinţă, trudă personală şi umbrirea harului, omul să poată face un aseme­nea salt existenţial (am folosit expresia „salt existenţial” pentru a sublinia mai bine nevoinţa pe care fiecare dintre noi trebuie să ne-o asumăm pe drumul „devenirii întru fiinţă”, „devenirea aceasta întru Dumnezeu (Fiinţa cu precădere)” (ierom. Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 92).

Atâta vreme cât omul va dori să ajungă „la măsura dumnezeiască”, Patericul, alături de Sfânta Evanghelie, va fi mereu căutat, redescoperit şi, după putere, însuşit. Aşa cum oxigenul dă tărie flăcării, spiritul Pă­rinţilor pustiei asigură mediul propice pen­tru o combustie duhovnicească, spre curăţirea şi luminarea vieţii. (...)

Astăzi, în contextul unei epoci a egois­mului generalizat, a răcirii iubirii dintre oa­meni şi chiar între fraţii din Biserică, a slăbit mult şi legătura dintre părinţi şi ucenici, dintre cei care ar trebui să îndrume şi cei care ar trebui să ceară îndrumare. Părinţi duhovniceşti după măsura Patericului par tot mai greu de găsit. Asta poate din îm­puţinarea râvnei ucenicilor de altădată, care îi căutau şi-i găseau pe marii părinţi duhov­niceşti. Ascultarea pare că nu este percepută azi în expresia ei teologică şi pedagogică profundă, căpătând de multe ori conotaţii dintre cele mai secularizate, fiind lipsită de adevărata căldură şi dragoste duhovnicească, asemănându-se deseori mai degrabă cu o subordonare problematică, cu o supunere oarbă, decât cu o pedagogie mântuitoare.

Totuşi aceste constatări corecte vorbesc şi despre o râvnă duhovnicească ce ar putea să fie cu mult mai puternică. În realitate, şi astăzi, cei cu adevărat nevoitori şi căută­tori ai bunătăţilor duhovniceşti găsesc du­hovnici luminaţi de Duhul Sfânt. Nu există căutător sincer căruia Dumnezeu să nu-i potolească setea duhovnicească!

Ascultarea săvârşită cu dragoste şi în­credere, atât de părintele duhovnicesc, cât şi de ucenicul doritor de îmbunătăţire sufle­tească, este întotdeauna binecuvântată de Bunul Dumnezeu cu preaplin de har. Taina ascultării întru dragoste nu este uşor nici de înţeles, nici de practicat. Avva Dorotei, un „nepot” al Patericului, în calitatea sa de uce­nic al Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ne vorbeşte despre o situaţie petrecută acum aproape o mie cinci sute de ani, care are puterea să modereze lamentaţiile în fata realităţilor duhovniceşti actuale. Aşadar, Avva Dorotei relatează: „Au venit odată la mine doi fraţi, care se necăjeau unul pe altul. Şi zicea cel mai mare despre cel mai mic: «Ii poruncesc lui un lucru şi se necăjeşte, şi mă necăjesc şi eu, socotind că dacă ar avea credinţă şi iubire faţă de mine, ar primi cele de la mine cu încredere». Iar cel mai mic zicea: «Iartă-mă, părinte! El nu-mi vorbeşte cu frica lui Dumnezeu, ci ca unul ce voieşte să-mi poruncească şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea (că-mi vorbeşte de la Dumnezeu), cum zic Părinţii»" (Avva Dorotei, Învăţături, VII , 7, în Filocalia IX, traducere din limba greacă, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 540).

Vedem din pilda avvei Dorotei că lipsa dragostei face ineficace şi chiar insupor­tabilă legătura ascultării, în vreme ce pre­zenţa dragostei o transformă în cea mai sigură cale a mântuirii.

Patericul ne învaţă în mod explicit şi constant că ascultarea şi, în general, for­marea duhovnicească presupun dragoste, încredere şi, nu mai puţin, jertfă, pentru că nu există dragoste şi încredere autentică acolo unde nu există disponibilitate pentru sacrificiu.

Din Pateric toată lumea are ceva de în­văţat. Mirenii află despre o lume care se găseşte adesea atât de departe de iureşul grijilor zilnice, dar care este mai adevărată decât toate preocupările lumeşti adunate la un loc. Patericul este o carte care desco­peră mirenilor paradisul duhovnicesc, pen­tru că, la începuturi, monahii Patericului nu se considerau a se deosebi de mireni prin altceva decât prin hotărârea de a trăi tot mai deplin Evanghelia Mântuitorului Hristos.

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 131-135)