Străbătând oraşele şi satele cu propovăduirea despre Împărăţia Cerurilor, Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos a intrat odată în casa unui locuitor al Capernaumului şi, după obiceiul Său, a rostit acolo cuvânt. S-a adunat mulţime de popor, încât era cu neputinţă să mai ajungă cineva până şi la uşă. Patru oameni îl duc la această casă pe cel bolnav de paralizie ca să-l pună înaintea ochilor Celui Care vindeca toată boala şi toată neputinţa din popor (Matei 9, 35) – dar întrucât nu puteau deloc să-şi croiască drum până la Hristos prin mulţime, s-au ridicat cu bolnavul pe acoperişul casei, au desfăcut ţiglele şi, după ce au făcut o deschizătură destul de mare ca să poată trece bolnavul, l-au coborât cu patul pe duşumea, înaintea Domnului Însuşi. Văzând credinţa lor, Domnul i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, iar după aceea, ca prin minunea învederată a vindecării să le arate cărturarilor necredincioși că El este Dumnezeu-Omul, Care are stăpânire pe pământ să ierte păcatele, i-a zis: „Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor (Marcu 2, 11-12). Tot poporul care a fost martor al acestei minuni s-a minunat şi, proslăvindu-L pe Dumnezeu, a dat mărturie că nu a văzut niciodată aşa ceva. Iată răsplata pe care a dat-o Dumnezeu-Omul credinței celor care l-au adus pe slăbănog!

Dacă slăbănogul acela ar fi fost adus la un doctor pământesc, acela, fără îndoială, ar fi socotit că este de prisos să dea atenție păcatelor lui, ci ar fi început să-l trateze de paralizia trupului cu mijloace materiale, nu duhovniceşti, însă Dumnezeiescul Făcător de minuni lucrează altfel – El vindecă paralizia trupului prin iertarea păcatelor: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. De ce? Bineînțeles, fiindcă paralizia sufletească (adică păcatele) a fost pricina paraliziei trupești. Toate bolile, precum şi moartea, îşi au obârșia în paralizarea sufletului omenesc de către păcat – şi uite că de multe mii de ani păcatul pricinuiește toate felurile de boli ale sufletului şi ale trupului.

Dar de ce Sfânta Biserică a rânduit să se citească acum istorisirea evanghelică despre slăbănog? Bineînțeles, deoarece ea vede şi în noi toţi nişte bolnavi de paralizie – de paralizie sufletească, adică de păcate – şi vrea ca toţi să grăbim spre Iisus Hristos, ca să ne vindecăm. Cu adevărat, suntem niște slăbănogi, nişte paralitici – fiecare a cunoscut asta din proprie experienţă. În urma fiecărui păcat inima noastră slăbeşte, mintea se tâmpeşte faţă de tot ce-i duhovnicesc, slăbeşte năzuinţa spre bine, sunt paralizate, ca să zic aşa, toate temeiurile vieţii noastre, deoarece atunci când paralizează inima – motorul principal al vieţii noastre – omul întreg e paralizat. Tocmai de aceea Sfânta Biserică, ştiind ce însemnătate are pentru om tăria inimii şi neclintirea pe piatra credinţei şi a poruncilor lui Dumnezeu, cântă: Pe piatra cea neclintită a poruncilor Tale, Hristoase, întăreşte inima mea (Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cântarea a 3-a).

Aşadar, suntem slăbănogi, suntem paralitici – şi unii dintre noi, îndemnaţi de conştiinţă, îşi dau seama singuri de boala lor şi se duc la Hristos să se tămăduiască de paralizia păcatului pe când ceilalţi, din păcate, au nevoie de ajutor plin de râvnă din afară ca să-şi dea seama de boala lor şi să dorească din toată inima tămăduire de la Iisus Hristos. Ah! Cine, prin puterea credinţei sale şi prin sfatul său spus din inimă, îi va pune şi pe aceştia din urmă, ca pe slăbănog, înaintea feţei Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care a luat asupra Sa păcatele noastre şi neputinţele noastre? El le-ar face, creştineşte vorbind, cel mai mare serviciu. Şi mulţi sunt între noi cei paralizaţi cu duhul, care chiar au nevoie de ajutorul sincer al altora. Ei sunt atât de slabi în credinţă, inima lor este atât de paralizată de feluritele împătimiri, că prin propriile puteri nu sunt în stare să facă nici un pas în credinţa şi în viaţa creştină.

Iubiţilor! Oare printre voi nu se află oameni care să-şi ajute fraţii neputincioşi, slabi în credinţă? Oare printre voi nu se află oameni cu adevărat credincioşi, care prin credinţa lor vie să le ajute celor necredincioşi? Oare printre voi nu se află oameni care să-i înveţe pe fraţii neştiutori sau care trăiesc în neorânduială şi să-i sfătuiască să se întoarcă la Hristos cu pocăinţă din inimă şi credinţă? Fraţi slabi în credinţă, care trăiți în neorânduială, spuneţi: nu aţi vrea să vă izbăviţi de nenorocita voastră paralizie sufletească, al cărei sfârşit va fi chinul cel veşnic în focul gheenei? Nu vreţi să cădeţi înaintea lui Iisus Hristos şi să fiţi vindecaţi de El? Este foarte uşor. Iată, Iisus Hristos este în această sfântă biserică, primindu-i la Sine pe cei paralizaţi de păcate şi vindecându-i, după măsura credinţei lor, prin mijlocirea preotului. De fiecare dată când păcătosul se pocăieşte cu adevărat de păcatele sale, Domnul Însuși ne spune lăuntric: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Şi atunci, ce vă împiedică să vă apropiaţi cu credinţă de Iisus Hristos şi să primiţi de la El vindecare? Veniţi, vindecaţi-vă: pe toţi îi primeşte Însuşi Iisus Hristos. Preoţii nu sunt decât martori înaintea Lui, mijlocitori între El şi voi – numai să nu uitați că la lisus Hristos trebuie să veniţi cu conştiinţa vie a faptului că sunteţi păcătoşi, că sunteţi neputincioşi şi morţi cu sufletul fără El şi să credeţi din toată inima că El este Făcătorul şi Judecătorul vostru şi că numai El are stăpânire pe pământ să ierte păcatele (Marcu 2, 10). Să nu uitați nici că după vindecarea de paralizia păcatului este primejdios să cădeţi iarăşi, de bunăvoie, într-o nouă paralizie: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ți fie ție şi mai rău” (Ioan 5, 14). Amin!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013)