Într-o chinovie, din îndemnarea diavolului, s-au certat doi frați. Deci unul, ca un îmbunătățit și dreptcredincios ce era, îl iertase pe celălalt și se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea și spunând egumenului minciuni, a zis că tovarășul lui ar fi făcut un păcat de rușine. De aceasta luând cunoștință monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte și s-a rușinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea. Însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu și la Preacurata lui Maică, a alergat la darul lor ca să-i ajute, pentru ca să nu se rușineze de frații săi.

Deci, într-o dimineață, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul său stând în strană cu nerușinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire. Atunci fratele, fiind biruit de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică și, ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi și zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiți și ajutorul celor neajutorați, grăbește și mă izbăvește de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor”.

Aceasta zicând, a văzut pe Preasfânta că ședea aproape de sfințita masă, împreună cu un drept și încuviințat bărbat. Iar fratele, privind la ei cu frică și cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreții: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. După care întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis privind cu față lină: „Să nu te mâhnești mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu și a luminat pe vrăjmașul tău, ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăvești de nedreapta clevetire”. Iar el a zis: „Te rog pe tine, Doamna mea, spune-mi cine este sfântul acesta care șade împreună cu tine și pentru ce acum vă închinați?” Preasfânta i-a răspuns: „Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe cruce. Și să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântați aici pe pământ laude și slavoslovii Sfintei Treimi și noi cei din Împărăția Cerească ne închinăm  și împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviință și după datorie se dă Preaslăvitului Dumnezeu; și ne plecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului și Mântuitorului nostru”.

Acestea zicând, s-a înălțat la ceruri Împărăteasa a toate, lăsând în urma ei o așa bună mireasmă, încât toți s-au minunat. Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârșite umplându-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire.

Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu de-amănuntul vedenia și ducându-se la Biserică unde s-a arătat Stăpâna, ieșea încă mireasmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmură scoțându-o, a păstrat-o și a păzit-o totdeuna ca pe niște moaște sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, pp. 206-207)