Smerenia îi face pe diavoli îngeri, iar mândria îi face pe îngeri diavoli.

De la Sfântul Ioan Scărarul aflăm că smerenia este o putere tainică pe care o primesc la un nivel desăvârșit adevărații sfinți. Această virtute se dobândește de la cei ce s-au desăvârșit în faptele bune cu puterea harului dumnezeiesc și printr-o continuă silire a firii lor.

Unii oameni par din fire blânzi și smeriți, alții își smeresc cugetul lor gândindu-se neîncetat la păcatele și căderile lor, dar niciunul dintre aceste cazuri nu este adevărata smerenie, după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. „Cel care este din fire blând, senin, liniștit nu înseamnă că a ajuns la cel mai înalt grad al smereniei ... nici cel care se gândește mereu la păcatele și căderile lui nu înseamnă că este smerit cu cugetul, ci acela este smerit care are înlăuntrul lui ceva vrednic de a se mândri și nu se mândrește, ci se socotește pe sine praf și cenușă. Dacă cineva, cu harul lui Dumnezeu a ajuns în punctul de a birui toate duhurile necurate și nu îi scapă nicio virtute sau faptă bună pe care să nu o săvârșească și după toate acestea a simțit în sine însuși că a primit această harismă a smereniei, când Duhul Sfânt mărturisește împreună  în duhul lui, potrivit Apostolului Pavel, atunci aceasta este desăvârșirea smereniei” (Cuvântul al 20-lea al Sfântului Isaac Sirul). Dacă cineva are harul de a face minuni, să mute munții cu rugăciunea lui, să Îl vadă pe Dumnezeu, precum Moise, să trăiască laolaltă cu leii, precum Daniil în groapa cu lei, să nu îl ardă focul, precum pe cei trei tineri din Babilon, să umble pe apă, precum Maria Egipteanca, să urce până la al treilea cer, precum Apostolul Pavel și zice împreună cu el: „că Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15), atunci acesta a ajuns la adevărata smerenie.

Dumnezeiescul Pavel dă poruncă celor aleși să îmbrace smerenia, ca pe un veșmânt duhovnicesc, zicând următoarele: „Îmbrăcați-vă ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare” (Coloseni 3, 12). Fericit așadar, și de trei ori fericit este acela care a îmbrăcat în viața lui smerenia ca și pe o haină, fiindcă și sfântul Efrem Sirul zice aceleași lucruri, că smerenia este haina lui Hristos, iar potrivit sfântului Isaac, este haina dumnezeirii.

Sfânta Scriptură ne spune că smerenia se dobândește prin diferite necazuri și încercări ale vieții. „Și a smerit întru osteneli inima lor” (Psalmul 106, 12). Sfântul Ioan Scărarul ne spune că smerenia se naște din ascultare (Cuvântul al 4-lea) în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că se naște în inima omului din credință și din frica lui Dumnezeu: „Cel care crede se teme, și cel care se teme se smerește”. Sfântul Isaac zice că smerenia vine din mulțimea rugăciunilor și cererilor către Cel Preaînalt: „Când cineva înțelege că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, se roagă mult și prin mulțimea rugăciunilor lui se smerește inima lui. Fiindcă este cu neputință ca atunci când cineva se roagă și cere ajutor de la Dumnezeu să nu se roage cu smerenie”.

Smerenia ne aduce mult folos, fiindcă ne dă mântuirea sufletului: „Smeritu-m-am și m-a mântuit pe mine Domnul” (Psalmul 114, 6), zice David, în timp ce Însuși Mântuitorul nostru zice: „Cel ce se va smeri pe sine precum pruncul acesta, acela va fi mai mare în Împărăția cerurilor” (Matei 18, 5).

Sfântul Isaac Sirul zice: „Așa cum umbra urmează trupului, așa și cugetelor smerite urmează mila lui Dumnezeu”.

Părinți și frați, am văzut pe scurt mai sus cum laudă smerenia Sfinții Părinți și dumnezeiasca Scriptură. Deși puțini sunt cei ce ajung la desăvârșirea acestei virtuți, noi totuși să nu deznădăjduim din pricina neputinței noastre, ci să cerem mila lui Dumnezeu, ca să ajungem măcar cât buricele degetului la harul Sfinților Lui. Amin.