Să vă rugaţi lui Dumnezeu cu mâinile deschise. Aceasta este taina sfinţilor. Îndată ce-şi întindeau mâinile, îi cerceta harul dumnezeiesc. Părinţii Bisericii folosesc – ca fiind cea mai aducătoare de roade – rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse Hristose, miluieşte-mă!”. Cheia pentru viaţa duhovnicească este rugăciunea. Nimeni nu te poate învăţa rugăciunea: nici cărţile, nici Bătrânul, nimeni. Singurul dascăl este dumnezeiescul har. Dacă v-aş spune că mierea curge, este dulce, este aşa şi pe dincolo, n-aţi înţelege, dacă n-aţi gusta-o. La fel şi cu rugăciunea: dacă v-aş spune „este aşa, simţi aşa” ş.a.m.d., n-aţi înţelege, nici nu v-aţi putea ruga, decât în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3).

Numai Duhul Sfânt, numai harul lui Dumnezeu poate să insufle rugăciunea. Nu este greu să spuneţi rugăciunea; dar n-o puteţi spune aşa cum trebuie, fiindcă se împotriveşte sinele vostru cel vechi. Dacă nu pătrundeţi în atmosfera harului, nu veţi putea face rugăciunea. Îndată ce auziţi un cuvânt de ocară, vă întristaţi, şi îndată ce vi se spune un cuvânt bun, vă bucuraţi şi străluciţi? Prin aceasta arătaţi că nu sunteţi pregătiţi, că nu aveţi temeiurile – smerenia şi iubirea – şi astfel se naşte împotrivirea. Ca să intraţi în „formă”, veţi începe de la ascultare. Trebuie ca mai întâi să vă dăruiţi ascultării, ca să vină smerenia. Văzând smerenia, Domnul trimite harul dumnezeiesc, iar mai apoi rugăciunea vine singură, nesilit.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 203)