În ziua de azi, tinerii caută experienţe. Ei nu se mulţumesc cu o viaţă materialistă, nici cu societatea raţionalistă pe care cei vârstnici le-au pus-o în braţe. Copiii noştri, fiind icoane ale lui Dumnezeu, „chemaţi să fie dumnezei”, caută dincolo de formele logice ale educaţiei filosofiei materialiste şi atee pe care le-o oferim. Ei caută experienţe de viaţă adevărată. Şi, bineînţeles, nu este de ajuns pentru ei să li se vorbească de Dumnezeu. Ei vor experierea Lui, a Luminii Lui, a Harului Lui.

Mulţi dintre ei în zadar caută, recurgând la multe substitute ieftine, pentru a afla ceva în afara logicii sau dincolo de logică, pentru că ei nu ştiu că Biserica are totodată capacitatea de a-i întări şi experierea a ceea ce-şi doresc ei cu ardoare. Alţii ajung la misticile orientale cum ar fi yoga, alţii la ocultism sau gnosticism şi, în cele din urmă, din nefericire, chiar la satanism. Nici în morală nu cunosc vreo limită, căci moralitatea, odată separată de esenţa ei şi lipsită de scopul ei, acela de a-i uni cu Dumnezeu, sfârşeşte prin a nu avea absolut niciun sens.

Apoi, fenomene tragice cum ar fi anarhia şi terorismul devin obişnuinţă, astfel că mulţi tineri se dedau la orice tip de extremism şi de violenţă împotriva semenilor, dorind să-şi satisfacă energia din ei. Această dorinţă profundă a lor nu este satisfăcută, pur şi simplu pentru că nu au avut prilejul de a fi călăuziţi spre îndumnezeire.

Majoritatea tinerilor, şi nu numai a tinerilor, îşi cheltuiesc preţiosul timp al vieţii, cât şi puterile pe care Dumnezeu li le-a dat pentru săvârşirea scopului de îndumnezeire, spre dobândirea plăcerii şi a cultului carnal. Din nefericire, aceste lucruri le devin idoli contemporani, „dumnezei” contemporani, pricinuindu-şi astfel stricăciune trupului şi sufletului.

Trăind fără niciun ideal, unii se pierd în diferite îndeletniciri insipide şi dăunătoare. Unora le face plăcere să conducă maşini la viteze excesive pe străzi, adesea cu rezultate tragice, cu răni şi decese, iar alţii, iarăşi, după multe căutări, se dedau necondiţionat la dependenţa de droguri, nouă urgie a vremurilor noastre. În sfârşit, destui oameni, după o viaţă relativ scurtă plină de eşecuri şi de decepţii, conştient sau inconştient, caută să pună capăt chinurilor zadarnicei lor căutări recurgând, din nefericire, la forma extremă a deznădejdii, sinuciderea.

Toţi aceşti tineri care au recurs la aceste lucruri iraţionale şi tragice nu sunt nişte huligani. Ei sunt tinerii, copiii lui Dumnezeu şi copiii noştri care, decepţionaţi de societatea materialistă, egoistă pe care le-o lăsăm moştenire, nu află pentru ce au fost creaţi: Adevărul, veşnicia. Noi nu le-am dat Adevărul şi, prin urmare, nu Îl cunosc. Ei nu cunosc marele scop al vieţii, îndumnezeirea. Atunci, neaflând pacea în toate celelalte lucruri, au căzut în  deznădejde din cauza formelor despre care am vorbit.

Astăzi, din iubire dezinteresată, mulţi păstori ai sfintei noastre Biserici, episcopi, preoţi, duhovnici şi fraţi mireni se consacră zilnic călăuzirii duhovniceşti a tineretului nostru spre scopul îndumnezeirii. Le suntem recunoscători pentru sacrificiul şi jertfa lor, pentru această lucrare care-I bineplăcută lui Dumnezeu, cu care, prin dumnezeiescul har, sufletele pentru care a murit Hristos sunt mântuite şi sfinţite.

Cu smerenie, Sfântul Munte ajută şi asistă în această nenorocire a Bisericii. Grădina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiind un loc special de sfinţenie şi de linişte închinate lui Dumnezeu, gustă din binecuvântarea îndumnezeirii, trăieşte în părtăşie cu Dumnezeu şi are o experiere intensă şi vie cu harul şi cu Lumina Lui. Astfel, mulţi dintre semenii noştri, majoritatea tineri, se bucură de acestea, dobândesc putere şi renasc întru Hristos printr-un pelerinaj în Muntele Athos, cu care păstrează legături speciale. Astfel, oamenii Îl iubesc pe Dumnezeu şi încep să înţeleagă ce este Ortodoxia, ce este viaţa creştină, ce este războiul duhovnicesc şi ce mare bucurie şi înţeles dobândeşte existenţa lor din acestea. Adică, ei gustă puţin din acest mare dar al lui Dumnezeu făcut omului, îndumnezeirea.

Toţi, păstori ai Bisericii, teologi, învăţători, să nu uităm să călăuzim duhovniceşte spre îndumnezeirea prin care tinerii, dar şi noi, smeriţii, cu harul lui Dumnezeu şi în lupta noastră zilnică, luptă de pocăinţă şi de păzire a sfintelor Lui porunci, dobândim posibilitatea de a ne bucura de această binecuvântare a lui Dumnezeu, de această unire cu El, pentru a ne folosi foarte în viaţa aceasta, dar şi pentru a dobândi fericirea veşnică şi răpirea la cele veşnice.

Neîncetat să mulţumim Domnului pentru darul îndumnezeirii, care este un dar al iubirii Lui. Să răspundem iubirii Lui cu propria noastră iubire. Domnul vrea şi doreşte ca noi să fim îndumnezeiţi. La urma urmelor, pentru aceasta S-a făcut Om şi S-a răstignit, spre a străluci precum Soarele în mijlocul sorilor şi ca Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor.

Citește și:

Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Numai în Biserică putem afla calea îndumnezeirii – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Calităţile de care este trebuinţă pentru îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos