Experierile de îndumnezeire sunt după măsura curăţiei omului. Cu cât cineva este mai curăţit de patimi, cu atât mai înaltă va fi experierea pe care o va primi de la Dumnezeu. Acesta Îl vede pe Dumnezeu, după cum s-a scris: „Fericiţi cei cu inima curată, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Când omul începe să se căiască, să se spovedească şi să plângă pentru păcatele lui, primeşte primele experieri ale dumnezeiescului har. Aceste experieri sunt mai întâi lacrimi de pocăinţă care aduc în suflet o negrăită bucurie şi apoi pacea adâncă ce urmează acesteia. De aceea, plânsul pentru păcatele noastre este numit „fericită plângere”, după cum spune Domnul în Fericirile lui: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).

Mai apoi, purcedem spre trepte superioare prin dumnezeiasca luminare, în care mintea este luminată şi vede lucrurile, lumea şi oamenii în altă lumină.

Apoi, creştinul Îl iubeşte pe Dumnezeu şi mai mult şi lacrimi vin, mai îmbelşugate, lacrimi din iubire pentru Dumnezeu, lacrimile dumnezeieştii iubiri. Atunci nu mai plânge pentru păcatele lui, pentru că are siguranţa că Dumnezeu i-a iertat păcatele. Aceste lacrimi noi care aduc în suflet o fericire şi mai mare, bucurie şi pace, sunt o experiere îmbunătăţită a îndumnezeirii.

După aceea, omul dobândeşte despătimirea: o viaţă fără patimi înşelătoare şi slăbiciuni vinovate. Este liniştit dinaintea tuturor agresiunilor exterioare, fiind izbăvit de mândrie, de ură, de răutate şi de pofte trupeşti.

Este vorba despre a doua etapă a îndumnezeirii, numită „theoria”, în timpul căreia omul, curăţindu-se deja de patimi, este luminat de Duhul Sfânt, este iluminat pe calea care-l va îndumnezei. „Theoria” înseamnă vedere. Theoria lui Dumnezeu înseamnă o vedere a Lui. Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să fii un om îndumnezeit. Astfel, theoria lui Dumnezeu înseamnă şi îndumnezeire.

Bineînţeles, când s-a curăţit cu grijă şi s-a oferit în întregime lui Dumnezeu, atunci primeşte cea mai mare experiere a dumnezeiescului har pentru oameni care, după Sfinţii Părinţi, este vederea Luminii necreate a lui Dumnezeu. Cei ce sunt foarte sporiţi în îndumnezeire văd această Lumină şi la fel este, foarte puţin, cu fiecare generaţie. Sfinţii lui Dumnezeu o văd şi apar în mijlocul ei. Halourile din sfintele icoane ne-o arată.

Astfel, în viaţa Sfântului Vasile cel Mare este spus că atunci când Sfântul Vasile era în rugăciune în chilia lui, cei ce-l căutau au văzut că el şi chiar chilia lui străluceau în această dumnezeiască Lumină necreată, Lumina dumnezeiescului har. În viaţa multor noi mucenici citim că, după torturi înfricoşate, când turcii le spânzurau trupurile în locurile din oraş, pentru a-i intimida pe ceilalţi creştini, timp de mai multe nopţi apărea o lumină în jurul lor. Ea strălucea atât de clar şi de tare – în felul acesta adevărul de credinţă era într-un chip atât de strălucit dovedit – încât cuceritorii au poruncit să-i ia din acele locuri, ca ei să nu fie ruşinaţi dinaintea creştinilor care vedeau cum Îşi proslăvea Dumnezeu sfinţii mucenici.

Harul care izvora din Hristos Dumnezeu-Omul s-a răspândit în a noastră Maica Domnului, în sfinţi şi el pogoară încă şi la cei smeriţi.

Este, desigur, interesant de remarcat că trăirile creştinilor nu sunt întotdeauna experieri de îndumnezeire şi nu sunt întotdeauna duhovniceşti. Mulţi au fost înşelaţi de experieri demonice sau psihologice. Ca să nu fie pericol de iluzionare şi nicio influenţă demonică, toate acestea trebuie pomenite cu smerenie duhovnicului care, luminat de Dumnezeu, va discerne dacă aceste experieri sunt autentice sau nu şi îi va da îndrumarea potrivită celui ce se spovedeşte. În general, ascultarea noastră de duhovnic este unul din punctele fundamentale ale căii noastre duhovniceşti. Prin ea dobândim duhul sobornicesc de ucenic al lui Hristos, prin care legitimitatea strădaniilor noastre este confirmată pentru a ne călăuzi spre unirea cu Dumnezeu.

În sânul Bisericii, un spaţiu special de îndumnezeire este monahismul. Monahii, fiind sfinţiţi, primesc experieri înalte de unire cu Dumnezeu. Mulţi din monahii care trăiesc îndumnezeirea şi sfinţenia ajută astfel întreaga Biserică căci, aşa cum noi, creştinii, credem – urmând în aceasta tradiţia străveche a sfintei Biserici –, lupta monahilor are un efect pozitiv asupra vieţii fiecărui credincios care se nevoieşte în lume. Pentru aceasta, în Ortodoxie, poporul lui Dumnezeu cinsteşte în chip deosebit monahismul.

Dincolo de toate, în Biserică participăm la comuniunea sfinţilor şi experiem bucuria unirii cu Hristos. Înţelegem prin aceasta că în Biserică nu suntem izolaţi, ci suntem membri ai unei unităţi, ai unei frăţii, ai unei comunităţi fraterne... nu doar între noi, ci şi cu sfinţii lui Dumnezeu, cei ce astăzi vieţuiesc pe pământ şi cei ce au plecat dintre noi. Nici măcar în ceasul morţii creştinii nu sunt despărţiţi. Moartea nu poate despărţi creştinii, căci sunt toţi uniţi în trupul înviat al lui Hristos.

Prin urmare, în fiecare duminică şi ori de câte ori se slujeşte dumnezeiasca Liturghie, suntem cu toţii prezenţi dimpreună cu toţi sfinţii îngeri din toate veacurile. Chiar şi părinţii noştri răposaţi sunt prezenţi dacă, bineînţeles, sunt uniţi cu Hristos. Suntem cu toţii acolo şi comunicăm în chip mistic, iar nu în cele din afară, ci întru Hristos.

Acest fapt este vădit în timpul sfintei proscomidii, unde părticele din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, din sfinţi şi din creştinii vii şi adormiţi sunt toate aşezate în jurul Mielului, al lui Hristos. După sfinţirea Jertfei, toate aceste părticele sunt afundate în Sângele lui Hristos.

Este marea binecuvântare a Bisericii, aceea de a-i fi mădulare şi, ca mădulare ale trupului lui Hristos, să putem să comunicăm. Să ne împărtăşim nu doar cu Dumnezeu, ci şi între noi.

Capul acestui trup este Hristos Însuşi. Viaţa vine de la cap la trup. Trupul are, desigur, mădulare vii, însă sunt şi mădulare care nu au aceeaşi vitalitate, nu toate sunt perfect sănătoase. Aceasta este valabil pentru majoritatea dintre noi. Viaţa vine de la Hristos Însuşi şi de la mădularele Lui cele vii; sângele Lui sănătos este, de asemenea, vărsat altor mădulare mai puţin sănătoase, astfel că, încetul cu încetul, devin şi ele sănătoase şi puternice. De aceea, trebuie să fim în Biserică... pentru a primi sănătate şi viaţă! Pentru că, în afara trupului Bisericii, nu există posibilitate ca noi să putem fi tămăduiţi şi să reînviem.

Bineînţeles, toate acestea nu vin imediat. De-a lungul vieţii, creştinul trebuie să lupte astfel că, încetul cu încetul, în mijlocul Bisericii, cu harul lui Dumnezeu, cu smerenie, căinţă, rugăciune şi Sfintele Taine poate fi sfinţit şi îndumnezeit.

Acesta este scopul vieţii noastre, marele scop. Nu este atât de important să ştim exact până unde progresăm. Lupta noastră pe care Dumnezeu o binecuvântează are o valoare atât în veacul de acum, cât şi în veacul ce va să fie.

Citește și:

Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Întruparea lui Dumnezeu, cauză a îndumnezeirii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Contribuţia Maicii Domnului la îndumnezeirea omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Numai în Biserică putem afla calea îndumnezeirii – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Îndumnezeirea este posibilă datorită energiilor necreate ale lui Dumnezeu – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Calităţile de care este trebuinţă pentru îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecințe ale călăuzirii spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos

Consecință a călăuzirii duhovnicești care nu duce spre îndumnezeire – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos