Arsă şi jefuită de piraţi şi de armatele uniate, filo-catolice, Mănăstirea Xenofont a fost refăcută şi întreţinută aproape cinci secole prin daniile făcute de boierii şi domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

După Sfântul Ştefan cel Mare, care face danii în 1475, cei mai mari ctitori ai Mănăstirii Xenofont au fost boierii Craioveşti, Duca şi Radu. Începând din anul 1501, ei dau ajutor bănesc anual câte 2000 de aspri. Între anii 1544-1564 boierii Craioveşti, Duca şi Radu, fac mari danii pentru întreţinere. Pe parcursul a 20 de ani ei zidesc la Xenofont biserică nouă cu pictură, o parte dintre chilii şi alte anexe. Pe lângă aceste vaste înnoiri, domnii Ţării Româneşti dau ajutor anual câte 2000 de aspri de argint. Dintre aceştia, îi amintim pe Neagoe Basarab (1520), Radu de la Afumaţi (1526-1528), Vlad Vintilă (1535), Radu Paisie (1542), Mihnea Turcitul (1579), Mihai Viteazul (1594) şi Simion Movilă (1602).

Matei Basarab dă bani pentru pictură şi pentru rezidirea trapezei, în anul 1640. Din 1607 până în 1763 majoritatea domnilor Ţării Româneşti dau anual câte 11000 de aspri turceşti Mănăstirii Xenofont. Dintre aceştia, îi amintim pe Radu Şerban (1607), Gavril Movilă (1619), Alexandru Iliaş (1631), Matei Basarab (1635), Constantin Şerban (1654), Sfântul Constantin Brâncoveanu (1703) şi domnii fanarioţi, începând din anul 1718 până la Matei Racoviţă (1763). După incendiul din 1807, ultimul mare ajutor se trimite din Principatele Române între anii 1817-1837, când se zideşte la Xenofont o nouă biserică cu acelaşi hram – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 452)