Părintele Dometie învăţa lumea şi pe călugăriţe, cu multă autoritate duhovnicească, dar în acelaşi timp cu blândeţe şi înţelepciune.

Odată, zicea către maici:

– Nu este lucru mare a face şcoală şi a spune multe cuvinte. Dumnezeu cere de la noi fapte bune şi inimă curată.

Altădată, iarăşi spunea către călugăriţe:

– Maicilor, să rupem legătura cu plăcerile păcătoase şi să ne vedem de sfânta noastră călugărie. Că cine pune mâna pe coarnele plugului şi se uită înapoi nu este vrednic de Mine – zice Mântuitorul (Luca 9, 62). Să se contopească inima noastră cu inima lui Iisus Hristos. Să ardem pentru dragostea de Dumnezeu, cum arde o lumânare în sfeşnic. Apoi încheia cu aceste cuvinte: Râvna casei Tale, Doamne, mă va mistui (Ioan 2, 17) şi îndată începea a lăcrima.

Zicea odată către ucenicii săi:

– Nimic în viaţă călugărului nu este mai de cinste şi mai odihnitor, decât să ştie a face orice ascultare, fără cea mai mică cârtire.

Apoi încheia, zicând:

– Să mă credeţi că sunt fericit!

Altădată, iarăşi zicea:

– Dacă aş putea să-mi revăd tot scrisul meu, l-aş rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduieşte, smereşte-te şi iubeşte pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 662 - 663)