Pr. Serghei Hackel: Tot ce spuneţi reflectă un alt ritm de viaţă. La căpătâiul unui bolnav nu trebuie să te porţi ca în viaţa obiş­nuită, nu trebuie să răspunzi la toate întrebările, nici să vorbeşti cu aceeaşi viteză şi nici să nu te aştepţi la vreun răspuns... Persoana bolnavă trebuie abor­dată cu extrem de mare atenţie, cu multă înţelepciune şi cu smerenie...

Mitropolitul Antonie: Sunt profund convins de aceasta. Într-o anumită măsură iniţiativa trebuie să vină din partea bolnavului, nu de la tine. Tu trebuie să fii în acele momente cufundat în tăcere, pentru ca în orice clipă bolnavul să poată lega o conversaţie. Cel mai important lucru şi de mare ajutor, dar care cere mult exer­ciţiu, este capacitatea de a rămâne aşezat în preajma lui într-o stare de repaus com­plet, pur şi simplu să fii acolo. Se subînţeleg prin aceasta două lucruri.

Pe de o parte, trebuie făcut în aşa fel încât cel căruia îi acordaţi sprijinul să simtă că aţi venit pentru un timp nede­terminat, fără grabă, fiind pe deplin prezent acolo. Ştiţi foarte bine ce înseam­nă vizita cuiva care îndată ce a sosit se aşază pe marginea scaunului, lăsând să se citească pe figura lui că dispune doar de zece minute şi abia aşteaptă ca ele să se scurgă pentru a putea spune: „E timpul să plec!”. Ne tot uităm în jurul nostru, pândind momentul de a ne sustrage, iar persoana căreia pretindem că-i facem o vizită simte că nu suntem cu ea. Din punct de vedere fizic suntem acolo, dar gândul nostru e în altă parte, ne gândim sau la bolnavul de la care am plecat, sau la cel pe care urmează să-l vizităm, sau la cele pe care trebuia să le facem, sau la cele pe care intenţionăm să le facem. Dacă mergeţi să staţi la căpă­tâiul unui bolnav şi dispuneţi doar de cinci minute, să fie clar că acestea îi aparţin în exclusivitate, că în timpul acestor cinci minute, sau poate mai mult, gândurile voastre nu se vor ocupa cu nimic altceva şi că nimeni altcineva în toată lumea aceasta nu e mai important decât cel alături de care vă aflaţi atunci.

Pe de altă parte, să ştiţi să rămâneţi în tăcere. Să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă. Nu e deloc uşor să înveţi să păstrezi tăcerea. Luaţi loc, luaţi mâna bolnavului şi spuneţi liniştit: „Îmi pare bine că sunt cu tine...”. Apoi păstraţi un moment de tăcere. Să fim prezenţi fără a vântura o mulţime de cuvinte nesemnificative sau de emoţii superficiale. Fie ca vizita voastră să-i aducă bolnavului bucurie şi convingerea că şi pe voi vă bucură aceasta. Veţi descoperi, cum mi s-a întâmplat şi mie de nenumărate ori de-a lungul ultimilor treizeci sau patruzeci de ani, că la un moment dat oamenii devin capabili să vorbească ros­tind cu seriozitate cuvinte care merită să fie exprimate. Şi veţi descoperi ceva încă şi mai uimitor: că şi voi înşivă veţi fi capabili să vorbiţi în acest fel.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 25-28)