Cuşca de aur a diavolului şi femeia gârbovă
Constaţi, pe propria ta piele, că în momentul în care optezi să faci un păcat e ca şi cum ai apuca un băţ care are două capete: la unul dintre ele este plăcerea, dar la celălalt este durerea; dacă l-ai prins pe primul, obligatoriu îl vei avea şi pe al doilea.
„Eliberează-ţi mintea!”; „Faceţi dragoste, nu război!”; „Gândeşte liber!”; „Trăieşte-ţi viaţa!” – sunt doar câteva dintre multele sloganuri pe care cei tineri (sau mai puţin tineri) le îngurgitează pe nemestecate, de obicei din mass-media. La o privire fugară, am putea spune că toate aceste îndemnuri îşi datorează, pe undeva, existenţa învăţăturilor creştine. De altfel, ele au şi apărut în spaţii culturale peste care şi-a pus amprenta cuvântul Evangheliei. „Eliberează-ţi mintea!” poate fi un reflex secular al literaturii ascetice, în care creştinul (monahul, mai ales) este îndemnat să-şi curăţească mintea prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos. Dacă-l scuturăm puţin de conotaţia sexuală a îndemnului, „Faceţi dragoste, nu război!” trimite, fără îndoială, la iubirea creştină, aceea care este îndreptată nu doar spre cei apropiaţi, spre cei dragi, ci şi – mai ales – către vrăjmaşi/ duşmani. Nu poţi „gândi liber” dacă nu eşti eliberat de patimi, de tot ceea ce te poate încorseta şi îţi poate influenţa modul în care trăieşti, inclusiv modul în care gândeşti. Şi, nu în ultimul rând, unde putem vorbi despre viaţă la modul cel mai serios şi profund, dacă nu în creştinism? Mântuitorul ne spune, în Evanghelii, pe un ton apăsat, că a venit în lume ca omul „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). „A-ţi trăi viaţa” poate fi o punere în practică a acestei cristice dorinţi, cu o condiţie, evident: să fie o viaţă trăită în Dumnezeu.
În practică însă, aceste sloganuri sunt cu totul ancorate în afara creştinismului, ele fiind asociate, cel mai adesea, cu o serie de patimi sau boli care afectează puterile sufleteşti ale omului. Cultivând în mod insistent, fie pe faţă, fie subliminal, desfrânarea, lăcomia, dorinţa de îmbogăţire peste noapte, încrederea exacerbată în puterile omului, deicidul şi paricidul, promiscuitatea, spaţiile virtuale etc., aceste canale media nu fac decât să-şi asume un soi de „evanghelizare” pe dos. Aşa cum sataniştii practică un soi de „liturghie”, pervertindu-o pe cea autentică (de obicei prin rularea unei înregistrări liturgice audio în sensul invers redării normale), tot aşa, păstrând, desigur, proporţiile, inducerea unor idei şi comportamente contrare învăţăturilor şi poruncilor lui Dumnezeu îi transformă pe cei care se fac părtaşi la acest demers într-un soi de „avocaţi ai diavolului”. Sigur că nu se pune problema ca vreun producător sau vreun prezentator de emisiune TV, spre exemplu, să aibă o astfel de opţiune – satanismul (deşi nu exclud nici posibile cazuri de genul acesta). Am cunoscut mulţi oameni de televiziune care sunt credincioşi şi se feresc a se implica în emisiuni sau campanii anticreştine şi/ sau care promovează comportamente imorale. Dar ceea ce vreau să evidenţiez este faptul că ne înşelăm amarnic dacă ne închipuim că între Dumnezeu şi diavol există o opţiune „de mijloc”, una „pur umană”. Credem sau nu, în fiecare clipă avem de ales între două stăpâniri despre care vorbeşte Mântuitorul, când ne avertizează: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24). Tertium non datur.
Celălalt capăt al plăcerii
Încercând o sinteză a celor de mai sus, aş spune că în lume există două lucrări, a lui Dumnezeu şi a diavolului (fără a pune pe cei doi „actori” pe picior de egalitate, însă) şi că omul poate opta în a se ralia uneia dintre ele. Atunci când se lasă ispitit de forţele răului, cel mai adesea omul pleacă de la o idee ce, în sine, pare a nu avea ceva greşit. Când a fost ispită în grădina raiului, diavolul nu i-a spus Evei că, dacă va mânca din fructul oprit, va păţi ceva rău; dimpotrivă, a asigurat-o că va ajunge „ca Dumnezeu”: „Nu, nu veţi muri! – i-a asigurat el pe primii oameni. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 4-5). Ce a urmat, vedem şi în propria noastră viaţă...
Aceasta este paradigma sub care lucrează diavolul şi astăzi în lume. El nu ne spune: „Bea, droghează-te, consumă pornografie ca să devii dependent de ele”, ci îţi spune: „Dacă vei face asta sau asta, te vei simţi bine şi vei avea parte de mari plăceri”. Şi lucrul acesta se şi confirmă, până la momentul în care sesizezi că aceste plăceri nu mai reprezintă o opţiune liberă, ci te simţi constrâns, ai o nevoie imperioasă să ţi le satisfaci, altminteri începi să te simţi rău. Constaţi, pe propria ta piele, că în momentul în care optezi să faci un păcat e ca şi cum ai apuca un băţ care are două capete: la unul dintre ele este plăcerea, dar la celălalt este durerea; dacă l-ai prins pe primul, obligatoriu îl vei avea şi pe al doilea. Iar dependenţa de plăcere este cumplită, îţi restrânge dramatic opţiunile şi libertatea. Altfel spus, adaptând o imagine extrem de sugestivă pe care, cu mult realism, o folosea, într-un alt context, o persoană cu mari responsabilităţi în Biserică, şoapta ispititoare a diavolului o putem asemăna cu îndemnul de a intra într-o colivie de aur: la început vrăjmaşul îţi arată, cu insistenţă, aurul sclipitor, care îţi ia ochii; după ce intri acolo şi-ţi închide uşa, începi să vezi şi gratiile, de care tragi în zadar spre a te elibera.
Singurul mod prin care putem rupe aceste gratii ni-L oferă Însuşi Dumnezeu. Din pericopa evanghelică ce se va rosti mâine în bisericile ortodoxe (de la Luca 13, 10-17) aflăm că Hristos se întâlneşte cu o femeie care era de 18 ani gârbovă, încât „nu putea să se ridice în sus nicidecum”, fiind legată de satana. Iar după ce-şi pune mâinile asupra ei Domnul, „ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 13). Înţelegem de aici că, dacă intrăm sub ascultarea diavolului, există riscul de a fi „legaţi” de acesta, uneori fiind chiar posedaţi de el. Dumnezeu îngăduie acest lucru spre a vedea acum, când încă mai putem îndrepta lucrurile, care este, pentru noi, consecinţa alegerii răului. Niciodată a face rău (a păcătui) nu te poate elibera, ci te afundă şi mai mult într-un soi de mlaştină prin care cu anevoie te mai poţi mişca. Trăindu-ţi viaţa fără a avea ca reper poruncile evanghelice, „eliberându-ţi” mintea de cuvântul lui Dumnezeu, nu dobândeşti nici un fel de libertate, ci devii un sclav. Diavolul îţi promite libertatea, te ispiteşte să faci orice, numai să nu-L alegi pe Hristos, pentru a te aduce în stare de rob, de om chinuit şi plin de durere. Paradoxal, dacă te faci de bunăvoie rob al lui Dumnezeu, întru toate ascultător de El, împlinind ceea ce Domnul a poruncit sau, mai degrabă, ne-a îndemnat să facem spre binele nostru, atunci vei ajunge la o libertate totală, la a fi stăpân pe propria ta viaţă. Căci Dumnezeu nu vrea să ne „posede”, să ne înrobească spre a ne manipula ca la un teatru de păpuşi, ci voieşte a ne elibera de ceea ce este lumesc spre a deveni dumnezeieşti.
E lesne de sesizat în poziţia trupului acelei femei gârbovite, cum toată fiinţa ei se îndrepta spre pământ, limitându-i-se, astfel, drastic libertatea de mişcare, devenind incapabilă a mai privi în sus, spre cer. Legătura satanei nu era una vizibilă, ca şi cum diavolul ar fi tras-o în jos cu o funie pusă pe grumazul ei; femeia a ales să răspundă de atât de multe ori îndemnului de a cădea în păcat, încât se obişnuise a se poziţiona astfel (cel care comite un păcat zi de zi, vreme de mulţi ani, greu se va mai putea opri să-l săvârşească şi numai dacă va primi putere de la Dumnezeu – cum se întâmplă, spre exemplu, în orice tip de adicţie). Pe când relaţia femeii gârbove cu Hristos este una vizibilă. Domnul îşi pune mâinile „asupra ei” şi te-ai aştepta ca acest gest să adauge o greutate în plus poverii ce apăsa deja pe trupul sărmanei fiinţe. Efectul este însă unul paradoxal: apăsarea nu o împovărează mai mult, ci o eliberează întru totul. Aceasta este şi mişcarea pe care o sesizăm în viaţa noastră duhovnicească. Atunci când alegem calea păcatului, ce ne ispiteşte cu multa „libertate” de acţiune, ne gârbovim din ce în ce mai mult. Când acceptăm dulcea povară a mâinii lui Hristos, putem să ne îndreptăm cu bucurie către cele de sus. Mâna duhovnicului, aşezată peste capul celui care tocmai s-a spovedit şi a acceptat să fie „rob al lui Dumnezeu”, este o icoană a acestei dumnezeieşti atingeri. Să fii liber ca să devii rob sau să te faci rob spre a deveni liber? Aceasta-i alegerea!
„Săptămâna mare” a Postului Crăciunului
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro