Despre roadele Învierii lui Hristos şi cel mai important dar – harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este scopul vieţii creştine. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le” (Troparul praznicului).

Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare deosebită. Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii, prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite binefaceri.

Primul este acela că preacuratul Lui trup, pe care l-a împrumutat din Preaneîntinata Lui Maică, după înviere a devenit cu totul duhovnicesc. Domnul se arată ucenicilor Săi prin uşile încuiate (vezi Ioan 20,19-26). Dar, în acelaşi timp, trupul lui Hristos s-a proslăvit mai ales după înălţare, când Domnul a stat cu trupul de-a dreapta Tatălui.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa „Credinţa ortodoxă pe scurt”, spune că trupul Lui Hristos, după înălţare, S-a împărtăşit pentru totdeauna cu fericirea şi slava dumnezeiască; Lui i se închină îngerii şi-L proslăvesc. În ce fel de slavă dumnezeiască petrece trupul lui Hristos, despre aceasta mărturiseşte Domnul Sfântului Ioan Teologul, pe insula Patmos, înainte să-i descopere soarta lumii.

Faţa lui Hristos strălucea ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Marele Apostol n-a putut suporta această slavă dumnezeiască şi a căzut ca mort la picioarele lui Hristos (vezi Apocalipsa 1,16-17).

Mărturiseşte despre această slavă a lui Hristos şi arătarea Lui către Sfântul preacuvios Serafim, după Liturghie, în Marea Joi. După această arătare, bineplăcutul lui Dumnezeu nu se putea clinti din loc, stând nemişcat două ore în altar şi simţind în inima sa fericirea Raiului.

Dar este şi alt rod al învierii lui Hristos. Dacă în asemenea slavă petrece trupul în care s-a îmbrăcat Domnul, atunci şi trupurile noastre, la unirea lor cu sufletele noastre în ziua învierii de obşte a morţilor, sunt chemate, în puterea învierii lui Hristos, la o nespusă şi mare slavă dumnezeiască: Hristos s-a sculat din morţi, fiind începătura celor adormiţi (I Corinteni 15,2). Nu se poate arăta prin cuvinte şi acea slavă sau fericire a Raiului, care se va deschide pentru noi, după învierea morţilor şi după înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Dorind să arate toată puterea acestei slave, apostolul Pavel a mai putut spune doar atât: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Sfântul Ioan Teologul, având în vedere slava şi fericirea noastră viitoare, la care suntem chemaţi de Dumnezeu, a spus: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, (se înţelege la a doua venire a Domnului) noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3,2). În aceste cuvinte apostolul lui Hristos mărturiseşte că slava noastră viitoare, fericirea noastră viitoare acum nu pot fi cuprinse de mintea omenească.

Dar, în acelaşi timp, marele apostol arată că această slavă, această fericire a noastră vor consta în vederea adevăratului nostru Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, în Fiinţa Lui. Îl vom vedea aşa cum este, se înţelege, nu numai în Fiinţa lui omenească, ci şi în cea dumnezeiască.

Acum noi nu putem să pătrundem însuşirile dumnezeieşti, manifestările Lor în viaţa noastră, despre care şi apostolul Pavel a spus: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui” (Romani  11,33).

Dar atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu chiar în Fiinţa Lui. Dacă din contemplarea lui Hristos în trupul Lui proslăvit sfinţii simţeau o asemenea fericire nespusă, atunci ce fericire vom simţi noi contemplându-L pe Hristos în Fiinţa Lui. Mai mult, la această contemplare, la această fericire şi slavă vor participa şi trupurile noastre înviate.

Dar este şi al treilea rod al învierii lui Hristos. Minunată este milostivirea lui Dumnezeu! Şi acum, încă în viaţa lor pământească, sfinţii se împărtăşesc de slava viitoare. Această slavă binecuvântată pătrunde toată fiinţa lor şi chiar se oglindeşte în trapul lor.

De aceea şi trupurile sfinţilor se fac purtătoare de duh şi chiar nesocotesc legile fizice. Din viaţa Sfintei Maria Egipteanca, se vede că ea trecea Iordanul, călcând pe apă ca şi pe uscat. Iar când se ruga pentru toată lumea, în prezenţa cuviosului Zosima, se ridica deasupra pământului.

Aşa se ridica şi se ruga în văzduh şi Sfântul Serafim de Sarov, înainte de a-l tămădui pe tânărul bolnav.

Însă cea mai uimitoare slavă a sfinţilor consta în aceea că erau pătrunşi de o lumină dumnezeiască, iar strălucirea acesteia, nu arareori, era vizibilă oamenilor evlavioşi. Această lumină a plăcuţilor lui Dumnezeu izgonea departe demonii, îi păzea de uneltirile vrăjmaşilor şi era vindecătoare şi îmbucurătoare pentru suferinzi.

În viaţa Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, se spune despre un tânăr îndrăcit, pe care îl duceau în Mediolan, să fie tămăduit de Sfântul Ambrozie. Dar acest tânăr a fost lăsat de diavol încă în drum spre Mediolan, căci  lumina binecuvântată a marelui plăcut al lui Dumnezeu l-a ars pe demonul care locuia în tânăr şi acesta a ieşit din el.

În America de Nord există oraşul Charleston, unde se află un lăcaş închinat satanei. Un preot ortodox, care a slujit în eparhia rusă a Americii de Nord, îmi povestea că el, datorită slujbei, trebuia să meargă în acel oraş. Dar iată că la cincizeci de kilometri de Charleston, a simţit deodată în inima lui o tristeţe îngrozitoare, care creştea treptat, o dată cu apropierea de oraş. Iar când a intrat în oraş, n-a mai putut suporta această tristeţe şi s-a grăbit să plece de acolo. Când preotul a părăsit oraşul Charleston, tristeţea a slăbit, iar la kilometrul cincizeci a dispărut de tot.

În acest fel, precum de la demoni se revarsă departe păgubitoarea şi ucigătoarea de suflet tristeţe a iadului, aşa de la sfinţi se revarsă departe vindecătoarea şi de viaţă făcătoarea lumină harică, care este izvorul marii bucurii şi slave.

Ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din tot ce am spus despre binefacerile învierii lui Hristos? Dacă trupul lui Hristos, pentru totdeauna unit cu dumnezeirea Domnului nostru, este atât de proslăvit în ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui; dacă şi trupurile noastre sunt chemate de Dumnezeu la o nespusă slavă cerească şi la o mare fericire, după unirea lor cu sufletele noastre după învierea cea de obşte o morţilor; dacă şi acum trupul în viaţă al sfinţilor, prin Darul Sfântului Duh, se face atât de duhovnicesc şi proslăvit, atunci trebuie să ne păstrăm trupul nostru în toată curăţia şi sfinţenia.

Să ţinem minte întotdeauna cuvintele Apostolului Pavel din prima epistolă către Tesaloniceni: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei”... . Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire”  (I Tesaloniceni 4, 3-5,7).

Să ne ajute Domnul, pentru învierea Lui, să avem această neprihănire; şi ea va fi moştenirea noastră, dacă întotdeauna ne vom călăuzi prin smerenie şi dragoste, fără de care curăţia noastră nu va depăşi neprihănirea păgânilor, care se pot înălţa doar până la abstinenţa exterioară şi chinuitoare de la patimi.

Ei nu posedă curăţia interioară neprihănită în gânduri şi sentimente, prin care se defineşte desăvârşirea noastră morală. Asemenea neprihănire este specifică doar dreptcredincioşilor şi numai acelora dintre ei, în care lucrează harul interior, renăscător, încălzit în noi tocmai în puterea smereniei şi a dragostei.

Fie ca întotdeauna să se descopere în noi puterea învierii lui Hristos, în toate binefacerile sale şi întotdeauna să se împlinească în viaţă noastră cuvintele lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf Nicolae” din Sofia, la 1/14 aprilie 1947)