Isihasmul – liniștea desăvârșită a comuniunii cu Dumnezeu

 

Deprinderea isihiei nu este doar o încercare de a întoarce mintea spre propria ei alcătuire, după cum nici însoţirea sa cu inima nu e pur şi simplu o tehnică oarecare. Isihia este inspirată şi călăuzită de Duhul Sfânt şi se manifestă prin pocăinţă neştirbită şi întristarea cea după Dumnezeu.

Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie... Isihastul este chip al îngerului pe pământ, care prin hârtia doririi şi slovele sârguinţei şi-a izbăvit rugăciunea sa de lenevie şi trândăvie. Isihast este cel care strigă cu tărie: «Gata este inima mea, Dumnezeule» (Psalmi 56, 10). Isihast este acela care zice: «Eu dorm, dar inima îmi priveghează» (Cântarea Cântărilor 5, 2)”.

Isihasmul constituie cea mai adecvată metodă de concentrare şi de înălţare a sufletului la comuniunea cu Dumnezeu; în afara isihasmului, nu se poate ajunge la această comuniune. După ce explică pe larg faptul că mintea omului, energia sa, trebuie îndreptată spre inimă, şi că numai în inimă – în acest „vas ales al raţiunii şi al gândurilor, în acest nepreţuit sălaş al trupului” – se află harul lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama ne adresează o vibrantă întrebare: „Nu vezi, atunci, cât de important este ca cei care s-au decis să se adune în ei înşişi, întru liniştea cea lăuntrică, să-şi adune mintea din împrăştierea sa şi să şi-o închidă în trup – cu osebire în acel «trup interior» al trupului, care se mai numeşte şi «inimă»?”.

Trebuie subliniat, însă, faptul că deprinderea isihiei nu este doar o încercare de a întoarce mintea spre propria ei alcătuire, după cum nici însoţirea sa cu inima nu e pur şi simplu o tehnică oarecare. Isihia este inspirată şi călăuzită de Duhul Sfânt şi se manifestă prin pocăinţă neştirbită şi întristarea cea după Dumnezeu. Nu este o tehnică arbitrară, specifică sistemului antropocentric de gândire: „Isihasmul monahului ortodox izvorăşte în mod organic dintr-o adâncă pocăinţă şi din dorinţa sa fierbinte de a păzi poruncile Mântuitorului Hristos. Nu e vorba despre o aplicare artificială a teologiei areopagitice la viaţa duhovnicească, învăţăturile teologice areopagitice nu contrazic rezultatele liniştirii minţii, ba se poate spune chiar că, în această privinţă, ele se suprapun isihasmului. Există însă şi o remarcabilă diferenţă: ascetul ortodox nu ajunge la liniştea minţii prin filosofia abstractă a teologiei apofatice, ci prin pocăinţă şi prin lupta împotriva «legii păcatului» (Romani 7, 23) care lucrează în firea umană” (Arhimandritul Sofronie Saharov).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 367-368)

De la același autor

Ultimele din categorie