Biserica, noi toți, suntem o mulțime în mișcare, o mulțime îmbrăcată în zdrențe duhovnicești, o mulțime de păcătoși. Un singur lucru avem în comun – nu sfințenia, ci conștiința nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalți, să fim milostivi, înțelegători și împreună-pătimitori cu ceilalți. Dacă am fi cu adevărat conștienți de nevoia disperată în care ne aflăm, am fi dispuși să fim deschiși și iubitori către ceilalți. Dacă nu suntem așa, este semn că nu am înțeles încă cine suntem și unde ne aflăm. Ne aflăm încă într-o țară străină, chiar dacă suntem pe drum de întoarcere și, precum fiul risipitor, nu am ajuns încă la destinație.

Știm doar că suntem așteptați, că Tatăl ne așteaptă, că Îi e dor de noi, dar noi nu am ajuns încă în pacea, în împlinirea de acasă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sofia, pp. 101-102)