Părintele Cleopa Ilie în amintirea Lidiei Stăniloae

„Părintele Cleopa, care povestea neîncetat, a tăcut deodată, a pus degetul pe buze şi ne-a făcut semn să-I urmăm spre o stâncă înaltă...”

Am ajuns apoi la Sihăstria şi, iată, acolo era părintele Cleopa. Rareori s-au bucurat doi oameni unul de altul, aşa ca părintele Cleopa şi tata. Nu se cunoscuseră dinainte, dar au fost de îndată ca doi prieteni vechi.

Avea o limbă înflorită părintele Cleopa şi un ascuţit simţ al umorului. Era o adevărată încântare să-l asculţi. Ne-a povestit cum a ajuns el, tânăr fiind, la mănăstire, împreună cu fraţii săi, ciobani cu toții. Cunoştea pasagii întregi din Filocalia pe dinafară şi le combina cu observaţii personale, cu mici istorisiri din viaţa mănăstirii şi a lui. Un adevărat sinaxar viu...

Tata a rămas uluit de cunoştinţele teologice şi de memoria lui fenomenală. Ce ore minunate! Nu ne mai săturam ascultându-i verva, sclipitoare ca un foc de artificii, încărcată de sensuri şi învăţături de neuitat.

Între timp s-a clădit mult la Sihăstria. S-a refăcut incinta, clădirile s-au înnoit. (Cel puţin aşa era când am revenit după ani. Toată aşezarea dovedea o mână de gospodar priceput.)

Pe vremea aceea chiliile arătau modest. Nimic nu amintea con­strucţia impunătoare de la Neamţu, bunăoară. Dar viaţa duhovnicească era evidentă: un loc al lui Dumnezeu unde erai într-adevăr mai aproape de El. Era multă căldură în lăcaşul modest şi multă sfințenie. Te simţeai îndemnat să te rogi, să încerci să devii mai bun, odată pentru totdeauna, să trăieşti aşa cum ne-a învăţat El. Să nu porţi evlavia ca pe o haină de duminică, pe care o îmbraci să te duci la biserică şi apoi vii acasă şi-o închizi în dulap până duminica viitoare.

Cred că Sihăstria a jucat un asemenea rol în viaţa multor oa­meni. I-a ajutat să transforrne fiorul religios momentan într-o trăire concretă şi perseverentă. E meritul atât al părintelui Cleopa, cât şi al celorlalţi călugări, care au luat în serios rolul ce şi-l asumaseră.

Am plecat a doua zi peste munte, la Sihla. Ne întovărăşea părin­tele Cleopa. Pe drum ne-a povestit despre pustnicii care mai trăiau încă ascunşi prin peşteri. După socoteala lui, puteau să mai fie vreo câteva zeci.

Ne-am oprit la peştera Sfintei Teodora. Era o căldură vie în peşteră. Ca şi cum răsuflarea Sfintei mai dăinuia. Curios, aceeaşi căldură ciudată, care nu provenea de la o sursă de căldură mate­rială, am întâlnit-o peste mulţi, mulţi ani, în peştera din Patmos, unde Sfântul Evanghelist Ioan trăise ultimii ani şi scrisese Apocalipsa. Era un frig aspru în acele zile de aprilie, un frig ce-ți îngheţa răsuflarea. Pe muntele care alcătuia de fapt toată insula, trăgea un vânt tăios dinspre mare. În drum spre denii, ne clănţăneau dinții în gură. În peştera îngustă, devenită o minusculă biserică, era cald, plăcut, ca şi cum suflarea omenească încălzise pereţii şi-i transformase într-o încăpere unde te simțeai bine şi la adă­post...

Pe prag creştea o plantă măruntă, pe care părintele Cleopa o numea „iarba pustnicului”. Era comestibilă şi-am gustat din frunzuliţele grase, cu gust acrişor.

Alături, pe stâncă, se afla izvorul Sfintei. O scară cu fuştei putrezi ducea deasupra, unde într-o adâncitură se strângea apa. Când am urcat, s-a rupt un fuştel. Dar, era apă limpede, care se putea bea.

Am plecat mai departe. Părintele Cleopa, care povestea neîncetat, a tăcut deodată, a pus degetul pe buze şi ne-a făcut semn să-I urmăm spre o stâncă înaltă, la baza căreia se afla o despicătură  îngustă. Am intrat. Eram dintr-o dată într-o grotă în care abia te puteai mişca. Lângă prag, pe piatra netedă, ca lustruită, se aflau o sumedenie de mucuri de lumânări. Unele mai fumegau... Alături, o vatră adâncă. În stratul de cenuşă pâlpâiau câțiva cărbuni, iar în fundul grotei se vedea un strat de cetini aşternut pe stânca lucie, pe care se păstrau încă formele unui corp omenesc.

Am ieşit în tăcere şi am plecat mai departe. Părintele Cleopa avusese dreptate. Munții din preajma Mănăstirii Sihăstria erau încă locuiți de pustnici fără nume.

(Lidia Ionescu StăniloaeLumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, pp. 195-197)

De la același autor

Ultimele din categorie