Săptămâna întâia a Postului Mare

 

Rânduiala de nevoinţă a Postului Mare şi, mai ales, aceea a primei săptămâni se desfăşoară exact în vederea acestui război nevăzut. După o pregătire amănunţită şi cu multă grijă a celor trei săptămâni premergătoare, postul începe hotărât, ca un adevărat asediu asupra vrăjmaşului, pe amândouă fronturile arătate de Sfântul Maxim Mărturisitorul: rugăciunea şi nevoinţele trupeşti.

În vremea războiului duhovnicesc, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul [1], luptătorul trebuie să astupe izvoarele apelor celor dinafara cetăţii şi să nu se îndeletnicească decât cu rugăciunea şi cu muncirea trupului prin filosofia cea lucrătoare, adică cu ostenelile trupeşti.

Apele cele dinafară cetăţii sunt cugetele trimise de fiecare simţ din lumea sensibilă, care străbat sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate. Fiindcă diavolul se foloseşte tocmai de aceste cugete ca să ne dea război, de aceea în timpul luptelor duhovniceşti trebuie să ne oprim de la contemplaţia naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu nevoinţele trupeşti. Rugăciunea îndreaptă mintea către Dumnezeu, iar nevoinţele trupeşti îndreaptă pofta şi iuţimea spre cele duhovniceşti. Astfel, toate puterile sufleteşti sunt adunate la un loc şi îndreptate într-o singură direcţie spre Dumnezeu, şi omul capătă mare putere împotriva vrăjmaşului, despre care Însuşi Mântuitorul spune că nu se poate birui fără numai cu rugăciune şi cu post (Mc. 9, 29).

Rânduiala de nevoinţă a Postului Mare şi, mai ales, aceea a primei săptămâni se desfăşoară exact în vederea acestui război nevăzut.

După o pregătire amănunţită şi cu multă grijă a celor trei săptămâni premergătoare, postul începe hotărât, ca un adevărat asediu asupra vrăjmaşului, pe amândouă fronturile arătate de Sf. Maxim Mărturisitorul: rugăciunea şi nevoinţele trupeşti.

Nevoinţele trupeşti

Postul este total, prima masă este miercuri, iar a doua vineri, cu îndemnul, pentru cine poate, să se lipsească de cea de miercuri. Slujbele bisericeşti sunt însoţite de multe metanii şi închinăciuni, care trebuie înmulţite şi la pravila de chilie. Slujbele se lungesc, şi cu ele şi privegherea de noapte. Grijile de trup sunt împuţinate şi toată vremea trebuie cheltuită la pravila de obşte, în rugăciune, tăcere şi cugetare duhovnicească.

Prin post, pofta fiind lipsită de materia care o întreţine, este îndreptată pe calea cea firească de a fi dorire aprinsă după Dumnezeu; iuţimea, care-i avocatul poftei, nemaiavând pentru cine pleda, îşi regăseşte rostul firesc de putere întăritoare a dorului după Dumnezeu. Prin aceasta, ele sunt scoase din simţire şi puse sub ascultarea minţii, care se face astfel „stăpână peste patimile cele stricătoare de suflet”.

Rezultatul este imediat: prin strunirea trupului şi prin uşurarea lui de mulţimea materiei, poftele se domolesc, şi mintea se curăţeşte, „supărările drăceşti nu îndrăznesc, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se nevoiesc cu postul”.

Rugăciunea

Celălalt front de luptă, hrana şi întărirea sufletului, se înmulţeşte la toate slujbele şi, îndeosebi, se adaugă rugăciunea Sfântului Efrem: „Doamne şi stăpânul vieţii mele...”, ca o pecete duhovnicească peste rugăciunea obştească din această vreme. Ea este epicleza acestei Liturghii de pocăinţă a postului, care lucrează prefacerea omului trupesc în cel duhovnicesc.

Comoara cea bogată a Psalmilor se citeşte de două ori acum, în cursul unei săptămâni. Pentru că, după cuvântul Marelui Vasile „Psalmul este alungătorul dracilor, aducător al ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, linişte pentru ostenelile zilei, faptă îngerească, trăire cerească, mireasmă duhovnicească[2].

La canoanele utreniei se adaugă „Cântările lui Moise”, cele opt cântări ale Vechiului Testament şi Cântarea Maicii Domnului. Cântarea de biruinţă a poporului evreu, când a trecut prin Marea Roşie izbăvindu-se de robia Egiptului, precum şi cântarea celor trei tineri, care au rămas nearşi în cuptorul Babilonului ne umplu de nădejde că aşa vom scăpa şi noi din robia celui viclean şi din cuptorul patimilor, având pe Domnul „ajutor şi acoperitor spre mântuire. Rugăciunile proorocilor Avacum, Isaia şi Iona ne vestesc slava Mesiei, Care „va străluci ca soarele, care mântuieşte şi scoate sufletele din iadul cel mai de jos, iar Cântarea Maicii Domnului ne arată cât sunt de mari darurile pe care le revarsă Domnul peste robii Săi cei smeriţi.

Liturghie deplină în aceste zile nu se săvârşeşte, ci numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în zilele de miercuri şi vineri, pentru a ne putea împărtăşi şi întări cu Sfintele lui Hristos Taine, cu „Pâinea vieţii şi Paharul mântuirii, după care este dezlegare şi pentru hrana trupească. Este plină de taină această Liturghie. După ce ni se atrage atenţia că „Lumina lui Hristos luminează tuturor, de şapte ori stăruim „să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, apoi se face ieşirea cea mare, când „puterile cereşti nevăzute împreună cu noi slujesc şi însuşi împăratul, în jertfa cea de taină săvârşită, se înconjoară. Vohodul se face în tăcere desăvârşită, iar cei de faţă, cu multă frică şi evlavie, stau cu capetele la pământ, când Hristos trece prin mijlocul Bisericii. Este însuşi Comandantul duhovniceştii lupte, înconjurat de Puterile cereşti, Cel ce trece ca să vadă pe ostaşii Săi care se luptă, ca să-i întărească, să-i îmbărbăteze şi să-i asigure de biruinţă, câtă vreme luptă sub comanda Lui.

Seara se face slujba Pavecerniţei mari, la care în primele patru zile se adaugă Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Pavecerniţa mare este ca o încununare a nevăzutului război clin acea zi. Bătălia este în toi, iar ostaşii sunt plini de putere şi nădejde, pentru că Dumnezeu însuşi luptă împreună cu ei. De aceea şi strigătul: înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu; să se audă până la marginile pământului, voi cei puternici plecaţi-vă, căci veţi fi biruiţi şi toate uneltirile voastre sunt zadarnice, căci cu noi este Dumnezeu cel tare şi puternic, Domnul păcii, îngerul sfatului cel mare, Părintele veacului ce va să fie...” la care se adaugă rugăciunea şi anga­jamentul nostru în faţa lui Dumnezeu: „Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, miluieşte-ne pre noi”.

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei este mare nu numai pentru că este cel mai lung din toată imnografia Bisericii (are 271 de tropare), ci mai ales prin puterea duhovnicească ce-l străbate. Ca o frescă a pocăinţei, aduce de la Adam şi până la înălţarea Domnului, mulţime de pilde de pocăinţă, şi de nevoinţă, precum şi pilde ale celor ce au căzut şi s-au pocăit ca să ne înveţe să ne ferim de poticnire şi să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă, lacrimi şi fapte mântuitoare. Şi este cu atâta iscusinţă întocmit, căpoate şi pe sufletul cel mai împietrit a-l atrage spre umilinţăşi îndreptare.

Întreaga lucrare de rugăciune din această vreme este puternic străbătută de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, de simţământul de mare încredere, nădejde şi dragoste de Dumnezeu.

Căinţa, umilinţa, zdrobirea inimii nu numai că nu sunt istovitoare, ci pline de încredere şi dătătoare de putere. Încă din primele zile se simte suflul biruinţei asupra păcatului, vestea marii bucurii a Învierii. În canoanele şi stihoavnele utreniei, urmează în fir neîntrerupt aceste îndemnuri: „Să postim de bucate şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului, ca să ne învrednicim toţi a vedea Preacinstita Patimă lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti..”„şi trecând noianul cel mare al postului să ajungem şi la Învierea cea de a treia zi a Mântuitorului Iisus Hristos.... De aceea, la capătul unei săptămâni de post aspru şi nevoinţe grele, te simţi înviorat, limpede la minte, refăcut şi primenit cu sufletul şi cu trupul, pentru că „omul nu se hrăneşte numai cu pâine” (Matei 4, 4), după cuvântul Domnului.

Dar fiindcă mintea nu poate sta prea multă vreme încordată, rânduiala de rugăciune este presărată cu citiri din Sfintele Scripturi: din Prooroci, de la Facere şi înţelepciunea lui Solomon, precum şi din cuvintele marilor nevoitori, luptători şi povăţuitori duhovniceşti: Efrem Sirul, Ioan Scărarul şi Teodor Studitul.

Sfântul Efrem Sirul, alăuta Duhului Sfânt, ne fericeşte pentru buna îndrăzneală a luptei şi pentru raiul care aşteaptă pe cei ce bine se nevoiesc. Fericeşte pe toţi iubitorii de virtute, ca să nu ne îndemne a-i urma şi ticăloşeşte pe cei leneşi şi nepăsători, ca să ne plece spre umilinţă, spre râvnă şi spre lacrimi.

Sfântul Ioan Scărarul, preaiscusitul în războiul cel nevăzut, ne arată ca într-o oglindă chipul de nevoinţă, meşteşugurile drăceşti, înlănţuirea virtuţilor şi a patimilor, cum să ne cunoaştem pe noi înşine şi vicleşugurile celui potrivnic şi cu multă iscusinţă ne conduce şi ne urcă pe scara desăvârşirii, de la cele pământeşti la cele cereşti.

Iar marele povăţuitor al vieţii de obşte, cu untdelemnul cuvintelor sale, ne povăţuieşte îndeosebi în luptele mântuitoare ce trebuie să le ducem în viaţa de obşte.

Astfel, mintea odihnită şi luminată prin cuvintele duhovniceşti, se înalţă şi mai cu avânt la rugăciune, iar curăţia prin rugăciune se adânceşte mai deplin în cunoaştere duhovnicească.

Aşa s-au desăvârşit toţi marii nevoitori ai vieţii duhovniceşti şi ne-au lăsat cele de urmat: post şi nevoinţe, cunoştinţă duhovnicească şi rugăciune, care împreună alcătuiesc meşteşugul războiului celui nevăzut, ştiinţa înnoirii omului, care se lu­crează îndeosebi în această vreme. Numirea generală de „post” nu se restrânge numai la o oprire de bucate, ci arată această întreagă lucrare înnoitoare a omului întreg, suflet şi trup. De aceea stihoavna vecerniei de luni spune: „Să postim post primit, bine-plăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bine primit”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: „Posteşti? Arată-mi-o prin fapte! Cum? Vezi un sărac, ai milă de el; un duşman, împacă-te cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura şi stomacul să postească, rămânând curate de răpire şi de lăcomie; picioarele nealergând la priveliştile cele urâte, ochii neprivind cu ispitire frumuseţi străine, gura să postească de sudalme şi de vorbiri ruşinoase…”.

În sâmbăta de la sfârşitul săptămânii se face pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creştinii ce posteau, de la spurcarea cu jertfe idoleşti, pusă la cale de Iulian Apostatul. Minunea este totodată şi un fel de încheiere a săptămânii de nevoinţă, arătându-ne că prin post şi rugăciune se zădărnicesc toate uneltirile vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi pentru că „cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate sta împotriva noastră”.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

[1] Răspunsuri către Thalasie, 49.

[2] Comentarii la Psalmi.

De la același autor

Ultimele din categorie