Învierea lui Hristos constituie fundamentul speranței omului, de vreme ce este o creație nouă și un nou avânt pentru omenire. Prin Înviere omul se face părtaș și se situează în centrul vieții dumnezeiești.

Biserica se face „martor al Învierii lui Hristos” (Fapte 1, 22), oferă experiența ei pascală ca unica rezolvare pentru depășirea morții, de vreme ce Învierea lui Hristos nu este în mod simplu supraviețuirea unei singure persoane după moarte, ci posibilitatea ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (I Corinteni 15, 53).

Învierea dăruiește posibilitatea nestricăciunii și a învierii noastre, după ce îl scoate pe om dintre pragurile ucigătoare în care îl țineau stricăciunea și moartea și intră în viața libertății lui Dumnezeu.

Este un fapt neîndoielnic că, criza adâncă ce-l cutremură pe omul tuturor epocilor se datorează în principal deznădejdii pe care i-o aduce în suflet certitudinea morții. Și aceasta pentru că moartea constituie cea mai dureroasă experiență a vieții, cea mai sigură realitate și cea mai cutremurătoare graniță a existenței.

Hristos însă, pentru că este Viață veșnică, prin Moartea și Învierea Lui, a biruit stricăciunea și pierzarea, a dat viață morții însăși, și le-a asigurat oamenilor nemurirea.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, p. 210)