Cuviosul Iustin Ieroshimonahul (1770-1845)

Cuviosul Iustin Sihastrul era de loc din Moldova, iar cu metania din Mănăstirea Neamţ, călugărit de marele stareţ Paisie. Prin anul 1800 ajunge duhovnic şi povăţuieşte multe suflete pe calea mântuirii.

Dorind să petreacă restul vieţii în „Grădina Maicii Domnului”, pleacă în anul 1810 la Muntele Athos cu ucenicii săi, Patapie şi Grigorie. Acolo cumpără de la Mănăstirea Marea Lavră chilia numită „Vigla Ianicopoli”, care avea şi o mică biserică cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Lângă biserică, duhovnicul Iustin a zidit apoi 50 de chilii pentru părinţi, arhondaric, bucătărie, trapeză, bolniţă şi egumenie. Auzind de aceasta monahii români care se nevoiau prin mănăstiri şi peşteri, s-au adunat ca la treizeci de vieţuitori în obştea Cuviosului Iustin. După câţiva ani, Marea Lavră i-a recunoscut dreptul de a se numi „Schitul Românesc Prodromu”.

Aşa a luat naştere primul schit românesc în Muntele Athos. Călugării însă duceau mare lipsă de apă, pentru ei şi pentru grădină. Cerând de la Mănăstirea Lavra învoirea de a canaliza pentru schit „Izvorul lui Isaia”, nu li s-a încuviinţat. Însă Dumnezeu, văzând răbdarea smeriţilor călugări, a trimis un nor de lăcuste asupra culturilor de pe moşia Lavrei. Zadarnic se rugau călugării lavrioţi şi stropeau grădinile cu agheasmă. Lăcustele distrugeau totul. Atunci, unul dintre ei a zis: 

‒ Părinţilor, ceea ce vedem este mânia lui Dumnezeu, Care ne pedepseşte că nu dăm apă Părintelui Iustin duhovnicul, care este şi duhovnicul nostru, căci are mare nevoie de apă în schitul său.

Auzind aceasta, stareţul Lavrei a chemat pe părintele Iustin să se roage şi, făcând aghiasmă, cu rugăciunea lui au fugit toate lăcustele. Părinţii lavrioţi, văzând această minune, au zis: 

‒ Cu adevărat, părintele Iustin Vlahul este cuvios şi sfânt! 

Din ziua aceea, părinţii au primit voie să aducă apă în schit de la izvorul numit „Chir Isaia”.

După anul 1820, Cuviosul Iustin egumenul, văzându-şi schitul bine întemeiat, s-a retras într-o peşteră la linişte şi a lăsat egumen în locul său pe Ieromonahul Patapie. Acolo, în singurătate, s-a nevoit Ieroschimonahul Iustin peste douăzeci de ani, în aspră nevoinţă, în post, în priveghere şi în neîncetată rugăciune, asemenea cuvioşilor de demult. Pentru sfinţenia vieţii lui, mulţi călugări greci şi români îl cinsteau şi-l aveau de părinte duhovnicesc.

Aşa s-a nevoit Cuviosul Iustin până în anul 1845. Apoi, dând ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă, a adormit în pace în vârstă de 75 de ani.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 363-364)